MY WAY

Christmass Blessings!

2011-12-20T15:01:00.002+02:00

A nice little poem I learnt as a child, from my English teacher, and which I was striving to remember earlier today. Here it is:

If I could do whate'er I want to do
To make complete your gladsome Christmas-Day,
I would not bring a single thing to you,
But I would come and take some things away.
I'd take away all trouble from your heart,
Each pain and sorrow I would have relieved;
And every word that caused a single smart,
And every hour through which you sadly grieved.
I'd have them all begone - forever gone
Forgotten like the things that cannot be
And then each hour would be a joyful one
For only good things would be left, you see
Now that is what I'd really like to do,
If I could do the things I wish for you.

Singurul lucru care contează

2011-12-08T14:30:00.000+02:00

de Lucian Avramescu

femeia este singurul lucru care contează
şi afirm asta ştiind că destui
vor strâmba din nas...
pielea ei ştie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de ţărână,
înţeleg constelaţiile, raiul şi iadul,
bucuria şi nefericirea;
mersul pe jos prin mine însumi
îmi face din ce în ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui său
care face să pălească marile catedrale ale lumii -
San Piedro, Domul din Milano...

femeia este singurul lucru care contează
cu trupul ei în braţe
poţi traversa un ocean
chiar dacă nu ştii să înoţi
decât în apele ochilor ei

fără femeie
limuzina noastră este o căruţă hodorogită
contul la banca scade chiar dacă este în creştere
prietenii sunt
plini de pojarul trădării,
în vinul scump mişcă mormolocii

o ai
iţi cântă privighetoarea în coşul pieptului
te îmbraci în haine de puşcărie fericit
cum ai pleca la nuntă,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar dacă-ţi fluieră vântul prin găicile sociale:
te calcă trenul
şi o şoaptă dacă ţi-a rămas întreagă
parcurgi literele numelui ei
gata să urzeşti planuri de viitor
când de aproape te pândeşte o morgă de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi înlocuit decât de sinele său
pielea ei ştie toate graiurile
fericirii universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi învingem crizele mondiale
iată de ce cred că
ştiinţa ei
de-a ne face fericiţi sau nefericiţi
îi dă dreptul la titlul de
doctor honoris causa
al complicatei noastre algebre sufleteşti

femeia, domnilor - pentru a nu vă plictisi -
femeia cu pielea ei
care ne învaţă alfabetul orbilor,
cu mereu întoarsele ceşti ale sânilor
în care noi nu ghicim niciodată, nimic,
femeia
cu toata argintăria surâsului său
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care contează
domnilor

When Love is Gone

2011-11-15T10:06:00.000+02:00

BY JENNIFER SIMMONS

Unwind yourself so that every moment

you spin, your skin is a bird’s skin and

you can never land

until you have rearranged every part of yourself.

Let your soul revolt inside

and smile only when the mirrors become transparent glass

and we no longer deflect our most secret selves

so that the grain of sand is just the mud that made us.

Scare yourself into sweetness

Sing yourself into darkness

Bring yourself to the beyond and back again.

De citit

2011-11-13T20:53:00.000+02:00

Ia aruncaţi-vă o privire aici, luaţi-le la rând, nu-s foarte multe... şi spuneţi dacă vă place ceva.:-)

Avertisment:
Conţinut în limba engleză.

Gigel sau despre victimizare şi fuga de răspundere

2011-11-07T18:10:00.001+02:00

Gigel lucrează într-o firmă. Nu contează că Gigel a ajuns şi a rămas acolo prin pile, că deh, uneori, poţi să fii deştept, dacă n-ai pile, tot degeaba. Ce contează e că Gigel a avut nevoie de pile pentru că altfel ar fi zburat de mult din firma aia, în cazul în care totuşi ar fi ajuns acolo.

Să vă zic de ce: Gigel e genul de om bătut de soartă. Adică viaţa a fost nedreaptă cu el, oamenii sunt răi şi-l discriminează, tot universul conspiră împotriva lui, nu are rost să întreprindă ceva, orice, pentru că oricum nu o să-i iasă, că ce, nu e aşa uşor, nu merge fără şpagă, nu se uită ăia la mine etc. Statul a fost creat special ca să-i scoată fire albe lui Gigel şi clar ăia sunt nişte incompetenţi şi nişte tâmpiţi că-i cer lui să plătească impozite şi taxe ca muritorii de rând. Gigel a fentat cât a fentat statul, dar se pare că nu mai poate, motiv pentru care este foarte supărat şi furios şi are grijă să-şi manifeste aceste trăiri cu toate ocaziile posibile.

Gigel este o persoană foarte vorbăreaţă şi generoasă, aşa că împărtăşeşte cu colegii de serviciu toate chestiile care i se întâmplă, de la „azi noapte am dormit prost” până la „acum deschid un word”. Desigur, colegii sunt fascinaţi de lucrurile minunate din viaţa lui Gigel şi aşteaptă cu sufletul la gură următoarea povestire. Noroc că nu trebuie să aştepte mult.

Munca lui Gigel este una destul de anostă, în sensul că presupune înţepenit în faţa calculatorului, dat repede din deshte ca să acoperi cu litere cât mai multe pagini, uneori lupta cu conspiraţia universală care a făcut ca X să trimită un fişier în pdf sau în xls şi, finalul apoteotic, munca de cercetare şi iluminare a minţii. Naşpa, nu-i aşa?

Ei bine, plata lui Gigel depinde de numărul de pagini acoperite cu literele de care vorbeam. O observaţie de bun simţ ar fi că dacă n-ar mai vorbi atât de mult, nu s-ar mai plimba pe holuri la fiecare oră şi nu s-ar mai plânge atât, şi treaba ar merge mai bine. Dar nu! Omul nostru a făcut din plângeri şi frustrări o meserie în sine. El e cel mai oropsit, el e victima, el mereu are de pierdut şi alţii de câştigat etc. Degeaba i se dau argumente şi exemple, colegii îşi răcesc gura de pomană, viaţa-i naşpa şi Gigel face tot ce ştie el mai bine. Adică se duce cu pâra! Doamnaaaaa, şi colegii îmi dau mereu mie cele mai naşpa lucrări şi... şi... :(( Drept pentru care, evident, mi se sparg mie oalele-n cap.

Mă, fii, mă, bărbat! Asumă-ţi neputinţa şi invidia şi atacă-mă în faţă măcar, nu fi laş! Nu fi cutră cu două feţe, una spui pe gură şi alta raportezi şefului! Chiar dacă e pila ta, asta nu schimbă cu nimic realitatea!

Şi munceşte, leneşule, cum vrei să înveţi ceva dacă nu munceşti!?! Vrei totul pe tavă? Muieţi îs posmagii? E greu? Naşpa! E plictisitor? Îţi mănâncă timpul şi nervii? Trebuie să şi răspunzi pentru ce-ai făcut? Trebuie să plăteşti taxe şi impozite, ca orice om al muncii? Ce viaţă de rahat! Politicienii ăştia nu-s buni de nimic, tu eşti mai deştept ca ei? De acord, atunci fă ceva ca să demonstrezi asta! Dovedeşte-ţi valoarea! Dar nu dând din gură aiurea. Ştii ceva? Cred că poţi să te plângi liniştit, pentru că meriţi tot ce ţi se întâmplă!

Mda, ăsta e Gigel! Marele nedreptăţit de colegi, de sistem, de viaţă, de Băsescu, de ... cine mai ştie ce. Marele războinic care atacă numai mărunţii operatori, sub protecţia telefonului. Neînţelesul oropsit... Admirator al lui Mircea Badea şi plimbător de weekend prin mall. Fiinţă fără coloană vertebrală, linguşitor şi prăpăstios până la exasperare. Dar, desigur, sunt eu nebună şi Gigel are dreptate.

Schimbări

2011-11-01T13:28:00.001+02:00

De cele mai multe ori, oamenii opun rezistenţă schimbărilor şi orice vine să-i scoată din rutină, din locul ăla călduţ, din familiaritatea fiecărei zile e perceput ca un pericol. E adevărat, e greu să te smulgi din zona de confort, din locul pe care-l cunoşti atât de bine, care-ţi oferă siguranţă, din viaţa comodă, chiar dacă uneori plictisitoare, din ultimii... n ani. Dar fără schimbări nu are loc evoluţia, iar fără evoluţie dispari încet, te pierzi, te plafonezi, îţi pierzi interesul, motivaţia, dedicaţia...

De multe ori m-am plâns că nu-mi place starea lucrurilor şi că nu am curajul necesar să o schimb. Cu fiecare astfel de „criză” mă adânceam şi mai mult în rutina, plictiseala, lipsa de strălucire, de noutate, de pasiune care mă măcina încet, încet. Nu asta-mi doream de la viaţă. Tânjeam după libertate, după experienţe noi, după necunoscut şi curajul sau nebunia de a o lua de la zero.

Acum a venit momentul mult aşteptat în care pot să spun: sunt independentă! Aproape totul e nou, necunoscut, imprevizibil, periculos, provocator, e tot ceea ce-mi trebuia ca să mă simt din nou vie. Ca să caut în mine resursele să mă reinventez. Ca să mă iau din nou la luptă cu viaţa şi cu mine însămi.

În cei şase ani petrecuţi ca angajată într-o corporaţie, am învăţat enorm, am avut multe experienţe plăcute şi interesante, unele mai puţin plăcute, cert este că toate au contribuit la formarea mea ca om şi ca profesionist. Am intrat în companie o tânără fără experienţă, timidă şi uşor impresionabilă, ies acum o femeie sigură pe sine, încrezătoare în forţele proprii, cu o experienţă variată şi bogată, dornică sa o pornească pe un drum nou.

Aşa că las perioada asta în urmă fără regrete şi bucuroasă că momentul visat de atâta timp se întâmplă, în sfârşit. O să profit de un scurt răgaz să fac tranziţia, să mă adaptez la noul statut şi să caut noi modalităţi de a mă dezvolta personal şi profesional. E un moment crucial pentru mine, aşa că celor care mi-au fost aproape până acum şi celor care-mi vor sta alături şi de acum încolo le mulţumesc! Mă simt eliberată, încântată şi trezită la viaţă! Era şi timpul să mă simt aşa şi în plan profesional. De acum, fiecare zi va fi o provocare!

Sunt un păcătos!

2011-10-21T11:08:00.001+03:00

SUNT UN PĂCĂTOS, PĂRINTE !!!

I. Minulescu

La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi se roagă: - Fie-ţi milă
De un suflet păcătos!

Chiar în săptămâna mare
Când tot omul e smerit
Şi posteşte cu-ndurare,
Uite, am păcătuit !

- Ai furat ? întreabă popa
- Nu prea sfinte! Fără vrere
M-am dat răului şi hopa
În gradină c'o muiere !

- Vai de mine, vai de mine...
Greu păcat ai săvârşit...
Însă dacă-mi spui cu cine,
Poate vei fi mântuit.

- Nu pot, a răspuns Arvinte
Să-mi fac chinul şi mai greu
Nu pot s-o divulg Părinte
Că mă bate Dumnezeu !

......Era'naltă si frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar...

- Nu cumva ai fost cu Tanţi
Din Smârdan, de peste drum ?
- Nu pot s-o divulg că Domnul
Mă trăzneşte chiar acum !

......Şi-avea flori la cingătoare,
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit...

- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa
Cea uşoară ca un fulg ?
- Cere-mi tot, ba chiar si viaţa,
Însă nu pot s-o divulg !

.......Durdulie, 'mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe-odată,
Ai simţit în vine foc !

- Măi Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun ?
- Oh! Degeaba-mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun !

........O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat!

- Bine, du-te, meditează,
Şi vii mâine mai dispus,
Domnul să te aibe-n pază!
- Sărut dreapta ! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântu'
S-a-ntâlnit cu Calistrat
Care-ntreabă: -Ei, Prea Sfântul
De păcat te-a dezlegat ?

- Încă nu! răspunse Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi !

Mozaic în fuga tastelor

2011-10-17T13:45:00.000+03:00

A venit iarna! La munte, cel puţin. Am gustat, la propriu, prima zăpadă căzută cu fulgi mari, grei, pufoşi, peste focul de tabără şi chitarele noastre. Cui să-i mai pese de frig? Vorba cântecului:

Ninge sfânt şi păgân,
Numai ochii ne rămân
Despărţirea s-o mai vadă.
Că în rest noi ne-am stins
Şi-am ajuns de atâta nins
Nişte oameni de zăpadă.

Apropo, numai asta fredonez de ieri dimineaţă...

Am cunoscut nişte oameni foarte interesanţi în weekendul ăsta, genul de personalităţi care lasă o amprentă puternică asupra mea. Oameni care ies din tipar şi care cu o vorbă îţi schimbă întreaga perspectivă; care îţi amintesc că viaţa nu înseamnă muncă şi stres şi griji şi te proiectează în altă realitate, într-o lume paralelă, boemă, plină de farrmec. Firi sensibile şi poete, care văd în scânteile focului fărâme de viaţă ce merg să încălzească şi alte suflete; care se întreabă oare câte au văzut în poate sutele lor de ani de existenţă copacii ce ard acum ca să ne ţină nouă cald; care recită din Eminescu şi se bucură la vederea îndrăgostiţilor; care sunt expresia sufletului rusesc în toată splendoarea lui, amestecat cu sufletul românesc înstrăinat al basarabenilor; oameni sensibili şi modeşti, citiţi şi trecuţi prin viaţă, cu care am discutat câte-n lună şi în stele, în care m-am regăsit şi care sper să-mi rămână prieteni.

În altă ordine de idei mi-am făcut, în sfârşit, curaj şi am „publicat” nişte creaţii proprii (diverse texte, cu preponderenţă poezii) pe un blog separat şi un site dedicat, unde am primit un feedback mai mult decât măgulitor. M-am bucurat foarte tare pentru aprecierile primite şi, mai ales, pentru o prietenie care a căpătat valenţe noi cu ocazia asta.

Şi pentru că mă simt plină de energie şi de idei, vreau timp să le pun în practică! Am o listă mentală cu foarte multe lucruri de făcut, cărţi de citit, filme de văzut, spectacole de vizionat, texte de scris, plus că vreau timp de petrecut în doi şi cu familia. În sensul ăsta, cele opt ore de muncă pe zi mi se par o risipă. :)

Dar, din când în când, munca asta îmi mai oferă şi motive să zâmbesc (asta după ce am depăşit fazele de scărpinat în cap, enervare, resemnare). Imaginaţi-vă un text (şi nu orice fel de text, ci un contract!) scris într-o engleză aproximativă de francezi şi care trebuie tradus în română. Şi cum să nu zâmbeşti sau să nu râzi de-a dreptul când francezul, în loc de „has” scrie aşa cum pronunţă, adică „as” şi iese ditamai gogomănia de genul „the project as an impact on...”? Şi nu, nu e typing error, că se tot repetă. Asta aşa, ca glumă de traducători. Ce, numai calculatoriştii să aibă umorul lor? :)

Eh, nu ştiu cât de coerent sau de interesant a fost ce-am scris mai sus, eu am vrut doar să marchez momentul, chiar şi aşa, în fugă, pentru că mă simt extraordinar de bine şi de în vervă! O fi muntele, or fi capsulele de orz verde, or fi toate lucrurile bune din viaţa mea? :)

O să revin să mă mai povestesc, pentru voi cei de aproape sau de departe cu care nu mai apuc să mă văd sau să vorbesc, dar care ştiu că mă citiţi. Vă pup! :)

Be creative!

2011-09-29T09:27:00.000+03:00

A little something to play with. :-)

http://www.drawastickman.com/

E foarte simplu să minţi !?!

2011-09-22T16:07:00.000+03:00

Sună alarma telefonului. Cu ochii cârpiţi de somn o opresc şi mă întorc pe partea cealaltă, să-mi continui visul. Aiurea, nu mai vrea. Pfff, şi ce frumos era! E bine şi cald sub pătură, nu-mi vine să mă scol. Printre genele lipite, trag cu ochiul afară la ploaia care bate monoton în geam. Vreme să nu scoţi un câine din casă... vorba aia. Eh, mai rău ca un câine am ajuns. Dar asta e, jos cu mine.

Îmi urmez rutina din fiecare dimineaţă: spălat îndelung să alung somnul, fâţâit prin cameră în încercarea de a pune un pic de ordine în mormanul de haine şi lucruri aruncate pe jos, eterna întrebare „Eu cu ce mă îmbrac azi?”, de parcă i-ar păsa cuiva ce haine am pe mine. Stai, că unde mă duc eu le pasă. Mă măsoară din cap până-n picioare să vadă dacă am haine de firmă sau dacă mă îmbrac de la 38 de lei. Dă-i naibii, oricum nu mă interesează ce cred ei sau care mai sunt tendinţele în modă. Mă îmbrac cum am eu chef şi cum mă simt azi. Iar azi mă simt naşpa. Îmi calc o rochie neagră şi fug la bucătărie să-mi pun un pacheţel. Nu pot să mănânc acasă dimineaţa, în schimb până ajung la birou mi se face foame. Şi-s rea de foame. Şi în loc să dau 10 lei pe un sandviş şi un iaurt, mai bine rup 5 minute de machiat ca să mi le pregătesc de acasă.

Fir’ar, iar întârzii. Nu mai am timp de machiat, şi-aşa n-am chef, lasă. Fug la tramvai. Dacă n-aş fi aşa leneşă, aş merge pe jos până la birou, că doar de asta m-am mutat aproape. Dar mă amăgesc că în tramvai apuc să mai citesc şi eu măcar 10 pagini, că altfel n-am timp. Asta e, dom’le, NU AVEM TIMP! Suntem o generaţie care munceşte cel puţin opt ore ţeapănă în faţa calculatorului, petrecem o oră în trafic, dacă avem noroc, mai stăm şi acasă pe net că, vorba aia, tre’ să vedem ce-au mai făcut X şi Y pe Facebook sau să ne actualizăm profilul pe LinkedIn. Mâncăm pe fugă, băgăm în noi non-ştiri şi ne „distrăm” la o bere o dată sau de două ori pe săptămână. Trăim non-vieţi! Sau, ce să generalizez atâta, eu trăiesc o non-viaţă, o viaţă pe care nu mi-o doresc AŞA.

De peste opt ani în acelaşi birou, făcând mai mult sau mai puţin aceeaşi muncă, fără perspective de schimbare, sătulă să-i învăţ pe alţii ca apoi să-i văd plecând, sătulă de certurile cu colega sau cu şefii, sătulă de rutină. Păi normal că am încercat să şi fac ceva, nu numai să mă plâng. Ştiţi la ce concluzie am ajuns? Depind de banii pe care-i iau de aici, fir-ar să fie! Că altfel, aş pleca şi mâine! Aş renunţa într-o clipită la viaţa de corporatist, la holurile gri şi deprimante, la deadline-uri şi limbaj de lemn, la reguli absurde şi pretenţii nejustificate. Aş fugi de programul fix, de obligaţia de a cere voie pentru orice, de politeţea din lifturi, de ipocrizia din afara lor. Aş renunţa fericită la zâmbetele forţate, la discursurile sforăitoare şi la amabilităţile false. Nu-s pentru mine.

Eu aş trăi o viaţă de boem, departe de stresul şi nervii cotidieni, aş scrie în timpul zilei, iar serile aş filozofa în compania unui prieten şi a unei sticle cu vin. Aş fi din nou eu, cea adevărată, cea de acum zece ani, dinainte să mă transform într-un roboţel, într-o rotiţă în mecanismul ăsta uriaş care produce pe bandă rulantă produse de larg consum pentru consumatori dependenţi de produse de care nici nu au nevoie. Aş călători în toată lumea, aş trăi în colibe şi m-aş scălda în ocean, aş privi răsăritul de pe o insulă şi m-aş pierde printre stele în munţi, aş iubi şi aş suferi, aş zbura şi aş cădea, orice ca să simt că trăiesc!

Dar n-am curaj! Nu îndrăznesc să mă rup odată de toate astea şi să zic: „Gata! Plec!”. N-am curaj să renunţ la locul călduţ, la siguranţa zilei de mâine, la bănuţii din buzunar şi să mă arunc în necunoscut. Şi atunci mă mai înghesui şi azi în staţie la tramvai, mai dau şi azi bună dimineaţa în liftul companiei, mă aşez şi azi, resemnată, la biroul meu şi deschid încă o dată calculatorul, obosită deja la gândul încă unei zile.

Şi mă amăgesc că e doar o fază, că o să-mi treacă, îmi aduc aminte că odată eram tânără şi entuziastă şi pasionată de meseria mea, că sunt bună în ceea ce fac şi că e nevoie de mine, că... Argumente. Scuze. Pretexte. Amânări. E un cuvânt care mie îmi place mult, deşi are conotaţie negativă: procrastinare. Găsesc că defineşte cel mai bine ce fac eu, ce sunt eu. Şi uite aşa, o iau razna. Şi ca să nu o iau razna, caut portiţe. Alternative. Scăpări temporare din nebunia zilnică. Mai traduc o carte, mai scriu o poezie, mai urc un munte, mai iubesc un bărbat, mai zâmbesc a fericire, mai plâng a disperare, mai cânt o emoţie, mai râd o supărare...

Şi uit, pentru moment... şi-mi zic că e ok, totul e bine şi parcă e mai uşor de suportat. Şi când mă uit în oglindă, mă prefac că nu-mi văd firele albe. Iar când mă salută adolescenţii teribilişti din faţa blocului, mă prefac că nici nu am observat acel „săru’mâna”. La ora 5, îmi strâng catrafusele şi închei victorioasă încă o zi de muncă, răsuflând uşurată că am păcălit-o şi pe asta. Şi seara, îmi umplu timpul cu orice, ca să nu mă mai gândesc la ce mă doare, de fapt.

E foarte simplu să minţi. E destul să spui: „Nu regret nimic, nu mă doare nimic, nu-mi lipseşte nimic, mă culc liniştit, a trecut de 11 noaptea”. E foarte simplu. Hai, curaj! Pe dracu'."

P.S. Textul ăsta a plecat de la o temă dată: căutarea unui început pentru finalul marcat cu italice şi care aparţine lui Octavian Paler - "Un om norocos".

Silence

2011-08-24T10:03:00.000+03:00

Her mouth was dry, like when she was thirsty, only it wasn’t water she needed now. She tried to speak, but the sounds wouldn’t come out of her open mouth. In her mind, she could hear the words she wanted to utter, but they were somehow trapped in there. She felt her throat, as if to check it was still there.

How long had it been since she had last spoken? A week? A month? A year? She couldn’t even remember. All she knew was that one day she realized her voice was mute. People were talking around her, telling stories, asking each other questions, but she felt no desire to join them. Sometimes she listened, but most of the times their chatter bothered her. All she longed for was silence. She didn’t even want to hear her own thoughts. She felt tired and needed to get away from the noise of the world and of the little wheels squeaking inside her head. Locked of her own will in a glass cage.

The lyrics of The Doors came out from the back of her mind, like a warning:
Unhappy girl left all alone
Playing solitaire
Playing warden to your soul
You are locked in a prison of your own devise…

She tried again, but the strange, broken sounds she heard scared her. That was not her voice, as she remembered it. Still, the words were the same. It was as if some stranger had broken into her mind and spoke for her. She rushed to the mirror. Her reflection looked back at her with large, painful eyes, wide-open mouth and pulsing veins on her throat.

Stop!

Breathe!

Again…

And again…

Now…

Say it slowly…

I...

Concediu 2011

2011-08-18T21:00:00.003+03:00

Continuând ideea de circuit de anul trecut, şi anul ăsta am plecat să colindăm: mai întâi câteva zile la mare, apoi prin Ţara Zarandului şi Ţara Haţegului. Dar să le iau pe rând.

Marea! Tare dor mi-a fost de ea! Dacă verile trecute fugeam la mare şi nisip şi plajă şi "miserupism" (pardon de expresie) cel puţin o dată la două săptămâni, anul ăsta am văzut marea prima dată la sfărşitul lui iulie. Foarte târziu... dar reîntâlnirea a fost cu atât mai dragă. Câteva zile de leneveală în doi, calme, dar frumoase.

Ne-am întors în Bucureşti doar cât să schimbăm bagajele şi am plecat din nou, fără planuri precise, doar cu o vagă idee despre ce am vrea să vedem şi cu mult chef de ducă. Am pornit jumate din gaşcă spre Sibiu, cu nelipsitul popas la mici pe Dealul Negru, iar ca primă destinaţie am ales Cetatea Medievală de la Slimnic, unde am şi înnoptat. Sentiment minunat printre ruine, greieri, cântec de chitară, gazde primitoare şi un pahar de vin. Prima noapte la cort după un an. A doua zi, m-am trezit în aer curat şi sunet de clopot.

Sâmbătă, am completat trupa (opt în total) şi, după un rămas-bun călduros şi promisiuni de revedere, ne-am continuat drumul: Orăştie (pauza de masă cu râsete şi mâini întinse pofticios în farfuria vecinului), Deva, Ţebea, unde am admirat Gorului lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, iar seara am ajuns la a doua destinaţie: Bocsig.

Bocsig nu e doar un sat cochet lângă Ineu, Arad, ci e locul unde o săptămână am huzurit: am mâncat cele mai gustoase bucate, am pescuit în voie, am ascultat liniştea bălţii, am aşezat tabăra de unde plecam să vizităm împrejurimile, am jucat mima în jurul focului, ne-am jucat cu câinii (şi unii şi cu broaştele, se ştiu ei bine:)), ne-am cocoţat după mere, nuci şi pere, ne-am împrietenit mai tare între noi şi am cunoscut oameni faini de-ai locului.

Dintre locurile vizitate: Arad, Ineu, Muzeul Apicol de la Miniş (foarte emoţionant, toţi am purtat cu mândrie apoi tatuajele temporare în formă de albinuţă), Crama de la Păuliş, Băile Lipova, Beiuş şi staţiunea Moneasa.

Vineri am plecat din nou, de data asta spre Haţeg: o zonă superbă, în care mi-ar plăcea să revin cât mai des. Întâlnire cu câţiva studenţi de la geologie, seri cu cântece de munte şi chitări, cu virşli făcuţi pe ţepuşe la foc, cu un peisaj feeric cu lună plină şi ploaie de stele (sau "Persiflante", cum le zicea Harry).

Printre obiectivele vizitate: Castelul Huniazilor, Mănăstirea Prislop, unde era mulţime de oameni în pelerinaj la mormântului părintelui Arsenie Boca şi la chilia din stâncă a Sf. Ioan, Biserica din Densuş, Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Cheile Crivadiei.

Sunt tare bucuroasă că am avut ocazia să văd toate locurile astea şi-mi pare rău doar că cele două săptămâni au trecut prea repede. Dar ăsta e un motiv în plus să mai merg.

Revin cu poze când fac rost de toate, deocamdată doar o selecţie. Enjoy!

My translation-related pet peeves

2011-07-26T13:58:00.000+03:00

I really hate it when:

- I have to translate...
...in the insurance or technical field;
...small, detailed, annoying tables or charts;
...under pressure, like 1 zillion pages for yesterday;
...a text that is so badly written in the source language that I need to rephrase it/translate it into the same language before I can properly translate it into the target language;

- I have to proofread a translation that is so bad that I'd rather translate the text myself all over again;

- Clients don't know what to ask for and I have to waste time and patience to find out what they really want;

- And last, but maybe the most important of all: I really hate it when people look down on translation and translators, like this is a job anyone can do and that requires no special skills and when they act like "Oh, I'd do it myself, but I'm so important and have no time at all and so I'll have you do it for me", when in fact they picked up the foreign language "by ear" and are by no means qualified to do it, not to mention criticise.

Wow, a lot of pet peeves... Maybe I'm in the wrong business. But maybe I'm not the only one fighting these "minor" annoyances. Would anyone else like to share?

Extremely Loud & Incredibly Close

2011-07-23T13:25:00.001+03:00

Auzisem de Jonathan Safran Foer şi eram tare dornică să-l citesc. Filmul făcut după Everything is Illuminated m-a stârnit şi mai tare, iar când de ziua mea am primit cadou Extremely Loud & Incredibly Close am fost cât se poate de fericită.

Extremely Lound & Incredibly Close este o carte ciudată, neconvenţională, care îmbină două fire narative, fotografii care ilustrează gândurile personajului principal şi spaţii goale care adâncesc senzaţia de singurătate şi necomunicare.

Oskar este un băieţel de nouă ani cu totul ieşit din comun: inteligent, sensibil, independent, plin de idei, sursă nesecată de invenţii, care pe cartea sa de vizită se recomandă:

Oskar Schell

Inventor, jewelry designer, jewelry fabricator, amateur entomologist, francophile, vegan, origamist, pacifist, percussionist, amateur astronomer, computer consultant, amateur archeologist, collector of: rare coins, butterflies that dies natural deaths, miniature cacti, Beatles memorabilia, semiprecious stones and other things.

Drama lui Oskar este legată de moartea tatălui său în evenimentele de la 11 septembrie din America, iar drumul său iniţiatic începe odată cu găsirea unei chei misterioase printre lucrurile tatălui. Băiatul îşi face un ţel din a afla ce deschide cheia respectivă, sperând ca la capătul acestor căutări să afle ceva care să-i descifreze misterul, să se împace cu dispariţia tatălui, să se ierte pentru că nu a răspuns la ultimul său telefon, să rămână aproape de el. În rătăcirile lui prin New York cunoaşte mulţi oameni cu care are dialoguri dintre cele mai ciudate şi înduioşătoare, iar în afară de tatăl dispărut, gândurile şi zilele lui sunt populate şi de alte figuri: mama, bunica, bunicul necunoscut, diverse persoane numite Black, şoferi de taxi, vânzători sau portari.

Scrisorile scrise de bunicul şi bunica reprezintă al doilea fir narativ şi vin punctual să desluşească trecutul. Bunicul îşi povesteşte viaţa în scrisorile către fiul său, pe care nu l-a cunoscut, şi care nu vor fi citite niciodată de destinatar. Scrisorile bunicii către Oskar sunt povestea vieţii ei, a unei familii dispărute, a unei iubiri necondiţionate pentru soţ, a unei căsnicii cu numeroase reguli, în care unul avea atâtea de dăruit, dar celuilalt îi era prea frică să trăiască.

Întreaga carte freamătă de sensibilitate, dragoste, inventivitate, singurătate, dor, dorinţa de comunicare şi neputinţa de a comunica. Pe alocuri, timpul îngheaţă cu câte o imagine sau o frază care frapează. E genul de carte pe care eu aş citi-o iar şi iar, care rămâne cu tine după ce ai închis-o, care te impresionează, te amuză, te emoţionează, te cheamă înapoi. Am vrut să citez câteva fragmente care m-au marcat, dar asta ar fi însemnat să citez toată cartea. Mai bine citiţi-o voi!

Mă-ntorc şi zic

2011-05-08T16:55:00.000+03:00

Aşa se numea o cărticică din copilăria mea, cu un nene pe copertă care amintea cumva de Colombo şi la figură, şi la stil. Era plină de scurte momente umoristice şi mi-a plăcut atât de mult, încât am "transferat-o" din biblioteca lu' tata în ceea ce începea să se contureze atunci drept biblioteca mea. Mai mult sau mai puţin aceeaşi soartă au avut-o şi almanahurile Urzica şi Femeia, romanele istorice şi cele câteva romane poliţiste pe care le subtilizam tot de la tata, sperând că n-o să bage de seamă. Cu sor'mea, tactica era alta: atâta mă rugam de ea să-mi lase nişte cărţi numai cu titlu de împrumut ("Tot ale tale rămân, eu doar le păstrez"), încât până la urmă se îndupleca. De două îmi amintesc în mod special: Muzicuţa cu schimbător şi Viaţa la curte pe vremea regelui Ludovic XIV sau aşa ceva. Prima a fost cartea mea preferată mult timp. Nu ştiu de câte ori am citit-o, dar o ştiam pe de rost. Aşa tare-mi plăcea.

Şi aşa făceam şi cu discurile cu poveşti. Aveam multe, de la Sindbad Marinarul, aleasă de mine din colecţia unui unchi mai în vârstă, până la poveştile lui Creangă, aventurile scrise de Jules Vernes şi Cireşarii. Stăteam cu urechea lipită de aparatul radio cu pick-up şi mă pomeneam într-o altă lume. Încă visez să-mi fac timp într-o zi să le scutur pe toate de praful amintirilor şi să le reascult. Cine ştie, poate n-am uitat încă Fata moşului cea cuminte şi Fiica Rhinului.

Dar m-am luat cu vorba. De fapt, nu despre asta voiam să scriu, ci făceam o aluzie la faptul că mi-am neglijat blogul în ultimul timp. Câteva săptămâni bune în care m-am plimbat prin străinătăţuri, dar şi prin munţii noştri, am început un curs nou, mi-am exersat mersul pe bicicletă, am cântat o dată la karaoke şi mi-am promis să-mi fac curaj şi cu alte ocazii, m-am făcut roşcată, am cunoscut oameni noi, am revăzut prieteni vechi, am citit, am făcut poze... ce să mai, am fost ocupată, prea ocupată să mai şi scriu câte ceva. Ei, nu-i mare pagubă, dar mi s-a făcut dor, aşa că mă-ntorc şi zic:

Am fost la Kilipirim şi am achiziţionat o trilogie Panait Istrati şi Etica neuitării de Monica Lovinescu. Clar că abia aştept să le citesc. Dar mai întâi să termin Belle du Seigneur, de Albert Cohen, care mi-a plăcut atât de mult prin anul IV de facultate, când, studentă Erasmus fiind, o citeam ghemuită şi absorbită la mansarda vilei franţuzeşti ce mă găzduia pe atunci. Eh, ce vremuri... acum încerc să fur câteva pagini de lectură în tramvai, pe drumul spre birou sau casă...

Şi pentru că, până la urmă, se pare că tot despre cărţi vorbesc în postarea asta, să zic două vorbe şi despre Panait Istrati, pe care eu am evitat mult timp să-l citesc şi despre care ştiam că este mult apreciat de francezi. Mi-au spus-o şi gazdele mele din vremurile pomenite mai sus, şi colegul pasionat de lectură cu care mai fac acum schimb de impresii literare. Aşa că am citit până la urmă Ciulinii Bărăganului şi am fost destul de impresionată încât să vreau să citesc mai mult. Trei cărţi de articole de-ale lui s-ar putea să-mi ajungă. :)

Acestea fiind spuse, mă întorc la lectură, aşa cum se cuvine într-o după-amiază mohorâtă de duminică. Să auzim / citim de bine până data viitoare!

Aici, câteva poze de prin plimbări. Enjoy!

The Lorax

2011-03-31T18:22:00.000+03:00

The LORAX
By Dr. Seuss

At the far end of town
where the Grickle-grass grows
and the wind smells slow-and-sour when it blows
and no birds ever sing excepting old crows...
is the Street of the Lifted Lorax.

And deep in the Grickle-grass, some people say,
if you look deep enough you can still see, today,
where the Lorax once stood
just as long as it could
before somebody lifted the Lorax away.

What was the Lorax?
And why was it there?
And why was it lifted and taken somewhere
from the far end of town where the Grickle-grass grows?
The old Once-ler still lives here.
Ask him. He knows.

You won't see the Once-ler.
Don't knock at his door.
He stays in his Lerkim on top of his store.
He lurks in his Lerkim, cold under the roof,
where he makes his own clothes
out of miff-muffered moof.
And on special dank midnights in August,
he peeks
out of the shutters
and sometimes he speaks
and tells how the Lorax was lifted away.

He'll tell you, perhaps...
if you're willing to pay.

On the end of a rope
he lets down a tin pail
and you have to toss in fifteen cents
and a nail
and the shell of a great-great-great-
grandfather snail.

Then he pulls up the pail,
makes a most careful count
to see if you've paid him
the proper amount.

Then he hides what you paid him
away in his Snuvv,
his secret strange hole
in his gruvvulous glove.

Then he grunts, "I will call you by Whisper-ma-Phone,
for the secrets I tell you are for your ears alone."

SLUPP!

Down slupps the Whisper-ma-Phone to your ear
and the old Once-ler's whispers are not very clear,
since they have to come down
through a snergelly hose,
and he sounds
as if he had
smallish bees up his nose.

"Now I'll tell you," he says, with his teeth sounding gray,
"how the Lorax got lifted and taken away...

It all started way back...
such a long, long time back...

Way back in the days when the grass was still green
and the pond was still wet
and the clouds were still clean,
and the song of the Swomee-Swans rang out in space...
one morning, I came to this glorious place.
And I first saw the trees!
The Truffula Trees!
The bright-colored tufts of the Truffula Trees!
Mile after mile in the fresh morning breeze.

And, under the trees, I saw Brown Bar-ba-loots
frisking about in their Bar-ba-loot suits
as they played in the shade and ate Truffula fruits.

From the rippulous pond
came the comfortable sound
of the Humming-Fish humming
while splashing around.

But those trees! Those trees!
Those Truffula Trees!
All my life I'd been searching
for trees such as these.
The touch of their tufts
was much softer than silk.
And they had the sweet smell
of fresh butterfly milk.

I felt a great leaping
of joy in my heart.
I knew just what I'd do!
I unloaded my cart.

In no time at all, I had built a small shop.
Then I chopped down a Truffula Tree with one chop.
And with great skillful skill and with great speedy speed,
I took the soft tuft, and I knitted a Thneed!

The instant I'd finished, I heard a ga-Zump!
I looked.
I saw something pop out of the stump
of the tree I'd chopped down. It was sort of a man.
Describe him?... That's hard. I don't know if I can.

He was shortish. And oldish.
And brownish. And mossy.
And he spoke with a voice
that was sharpish and bossy.

"Mister!" he said with a sawdusty sneeze,
"I am the Lorax. I speak for the trees.
I speak for the trees, for the trees have no tongues.
And I'm asking you, sir, at the top if my lungs"-
he was very upset as he shouted and puffed-
"What's that THING you've made out of my Truffula tuft?"

"Look, Lorax," I said. "There's no cause for alarm.
I chopped just one tree. I am doing no harm.
I'm being quite useful. This thing is a Thneed.
A Thneed's a Fine-Something-That-All-People-Need!
It's a shirt. It's a sock. It's a glove. It's a hat.
But it has other uses. Yes, far beyond that.
You can use it for carpets. For pillows! For sheets!
Or curtains! Or covers for bicycle seats!"

The Lorax said,
"Sir! You are crazy with greed.
There is no one on earth
who would buy that fool Thneed!"

But the very next minute I proved he was wrong.
For, just at that minute, a chap came along,
and he thought the Thneed I had knitted was great.
He happily bought it for three ninety-eight

I laughed at the Lorax, "You poor stupid guy!
You never can tell what some people will buy."

"I repeat," cried the Lorax,
"I speak for the trees!"

"I'm busy," I told him.
"Shut up, if you please."

I rushed 'cross the room, and in no time at all,
built a radio-phone. I put in a quick call.
I called all my brothers and uncles and aunts
and I said, "Listen here! Here's a wonderful chance
for the whole Once-ler Family to get mighty rich!
Get over here fast! Take the road to North Nitch.
Turn left at Weehawken. Sharp right at South Stitch."

And, in no time at all,
in the factory I built,
the whole Once-ler Family
was working full tilt.
We were all knitting Thneeds
just as busy as bees,
to the sound of the chopping
of Truffula Trees.

Then...
Oh! Baby! Oh!
How my business did grow!
Now, chopping one tree
at a time
was too slow.

So I quickly invented my Super-Axe-Hacker
which whacked off four Truffula Trees at one smacker.
We were making Thneeds
four times as fast as before!
And that Lorax?...
He didn't show up any more.

But the next week
he knocked
on my new office door.

He snapped, "I am the Lorax who speaks for the trees
which you seem to be chopping as fast as you please.
But I'm also in charge of the Brown Bar-ba-loots
who played in the shade in their Bar-ba-loot suits
and happily lived, eating Truffula Fruits.

"NOW... thanks to your hacking my trees to the ground,
there's not enough Truffula Fruit to go 'round.
And my poor Bar-ba-loots are all getting the crummies
because they have gas, and no food, in their tummies!

"They loved living here. But I can't let them stay.
They'll have to find food. And I hope that they may.
Good luck, boys," he cried. And he sent them away.

I, the old Once-ler, felt sad
as I watched them all go.
BUT...
business is business!
And business must grow
regardless of crummies in tummies, you know.

I meant no harm. I most truly did not.
But I had to grow bigger. So bigger I got.
I biggered my factory. I biggered my roads.
I biggered my wagons. I biggered the loads
of the Thneeds I shipped out. I was shipping them forth
to the South! To the East! To the West! To the North!
I went right on biggering... selling more Thneeds.
And I biggered my money, which everyone needs.

Then again he came back! I was fixing some pipes
when that old-nuisance Lorax came back with more gripes.

"I am the Lorax," he coughed and he whiffed.
He sneezed and he snuffled. He snarggled. He sniffed.
"Once-ler!" he cried with a cruffulous croak.
"Once-ler! You're making such smogulous smoke!
My poor Swomee-Swans... why, they can't sing a note!
No one can sing who has smog in his throat.

"And so," said the Lorax,
"-please pardon my cough-
they cannot live here.
So I'm sending them off.

"Where will they go?...
I don't hopefully know.

They may have to fly for a month... or a year...
To escape from the smog you've smogged up around here.

"What's more," snapped the Lorax. (His dander was up.)
"Let me say a few words about Gluppity-Glupp.
Your machine chugs on, day and night without stop
making Gluppity-Glupp. Also Schloppity-Schlopp.
And what do you do with this leftover goo?...
I'll show you. You dirty old Once-ler man, you!

"You're glumping the pond where the Humming-Fish hummed!
No more can they hum, for their gills are all gummed.
So I'm sending them off. Oh, their future is dreary.
They'll walk on their fins and get woefully weary
in search of some water that isn't so smeary."

And then I got mad.
I got terribly mad.
I yelled at the Lorax, "Now listen here, Dad!
All you do is yap-yap and say, 'Bad! Bad! Bad! Bad!'
Well, I have my rights, sir, and I'm telling you
I intend to go on doing just what I do!
And, for your information, you Lorax, I'm figgering

On biggering

and BIGGERING

and BIGGERING

and BIGGERING,

turning MORE Truffula Trees into Thneeds
which everyone, EVERYONE, EVERYONE needs!"

And at that very moment, we heard a loud whack!
From outside in the fields came a sickening smack
of an axe on a tree. Then we heard the tree fall.
The very last Truffula Tree of them all!

No more trees. No more Thneeds. No more work to be done.
So, in no time, my uncles and aunts, every one,
all waved me good-bye. They jumped into my cars
and drove away under the smoke-smuggered stars.

Now all that was left 'neath the bad smelling-sky
was my big empty factory...
the Lorax...
and I.

The Lorax said nothing. Just gave me a glance...
just gave me a very sad, sad backward glance...
as he lifted himself by the seat of his pants.
And I'll never forget the grim look on his face
when he heisted himself and took leave of this place,
through a hole in the smog, without leaving a trace.

And all that the Lorax left here in this mess
was a small pile of rocks, with one word...
"UNLESS."
Whatever that meant, well, I just couldn't guess.

That was long, long ago.
But each day since that day
I've sat here and worried
and worried away.
Through the years, while my buildings
have fallen apart,
I've worried about it
with all of my heart.

"But now," says the Once-ler,
"Now that you're here,
the word of the Lorax seems perfectly clear.
UNLESS someone like you
cares a whole awful lot,
nothing is going to get better.
It's not.

"SO...
Catch!" calls the Once-ler.
He lets something fall.
"It's a Truffula Seed.
It's the last one of all!
You're in charge of the last of the Truffula Seeds.
And Truffula Trees are what everyone needs.
Plant a new Truffula. Treat it with care.
Give it clean water. And feed it fresh air.
Grow a forest. Protect it from axes that hack.
Then the Lorax
and all of his friends
may come back."

Mofturi la Tescani

2011-03-27T17:30:00.002+03:00

"— Semeni cu Balzac.

— Mă simt Honoré."

"— Cum o cheamă pe librăreasa de la Păltiniş?

— Norica.

— Aha! Ca pe eroina lui Ibsenel".

"— Femeia e un drog.

— Da. E stupefiantă."

Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu

2%

2011-03-20T18:02:00.001+02:00

După cum ştiţi, contribuabilii persoane fizice pot sǎ direcţioneze 2% din impozitul lor pe venit către o organizaţie neguvernamentalǎ (asociaţie sau fundaţie). Şi eu am direcţionat în fiecare an 2% din impozitul pe venit către cine am considerat eu ca ar folosi bine banii respectivi. De data asta, cineva mai aproape de mine are nevoie de aceşti bani şi m-am gândit cǎ o modalitate bunǎ de a-l ajuta ar fi sǎ conving cât mai multe persoane (prieteni, colegi, cunoştinţe, necunoscuţi pasionaţi de istorie sau doar dispuşi la fapte bune) sǎ-i direcţioneze cei 2%.

Este vorba despre tatăl meu, care la pensie s-a apucat sǎ scrie, lucru pe care şi l-a dorit toatǎ viaţa. Ultima sa carte este dedicatǎ eroilor vrânceni din 3 războaie: Războiul de Independenţǎ, Primul şi Al Doilea Război Mondial. Este rezultatul unei munci intense de documentare şi cuprinde numeroase informaţii despre contextul istoric, numele eroilor căzuţi la datorie, monumentele ridicate pentru a le cinsti memoria, autorii operelor de artǎ, datele la care au fost ridicate acestea şi ilustraţii pentru fiecare în parte, precum şi repere geografice. Manuscrisul are acum vreo 450 de pagini, dintre care 157 de pagini cu ilustraţii color, motiv pentru care este foarte scump de tipărit.

O informaţie suplimentară: cartea asta se înscrie într-o iniţiativă mai largă, de perpetuare şi popularizare a cultului eroilor în rândul tinerilor de azi. In acest sens, împreună cu Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”, filiala Vrancea, tata a creat în şcolile din judeţ cercuri dedicate cunoaşterii istoriei patriei, prin intermediul cărora elevii să se implice în diverse acţiuni şi să aprofundeze cunoştinţele în domeniu. Din păcate, Asociaţia „Cultul Eroilor” nu beneficiază de fonduri de la bugetul de stat, nici de alte forme de finanţare în afara contribuţiilor membrilor. Prin urmare, pentru ca această carte să apară, este nevoie de fonduri din alte surse.

Dacă cele de mai sus v-au convins sau daca o luaţi ca pe o favoare personală făcută mie, vă rog să completaţi formularul 230 (pentru cei cu venituri din salarii) sau formularul 200 (punctul III.2, pentru cei cu altfel de venituri) pentru a direcţiona cei 2% din impozit către:

Asociaţia Naţională Cultul Eroilor, Filiala Vrancea

CIF: 361757

IBAN: RO70RNCB0267004534620001 – BCR Focşani

Aici puteţi găsi mai multe informaţii despre 2% şi formularele 200 şi 230.

Mulţumesc şi, dacă doriţi mai multe amănunte, vă stau la dispoziţie!

Jurnal esenţial - Monica Lovinescu

2011-03-17T21:10:00.002+02:00

Am terminat, în sfârşit, Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu.
Dacă la început mi se părea că sunt scoasă din context şi că referinţele sunt greu de înţeles sau de plasat în timp şi spaţiu, acum, la final, sunt impresionată. De viaţa ei şi a celor care, ca ea, au luptat, fiecare cum a putut, pentru libertate; de bogăţia de personaje de elită ale epocii care au înconjurat-o; de eforturile continue, în ciuda dezamăgirii şi oboselii, de a crede într-o viaţă mai bună posibilă pentru români; de obsesia neputincioasă pentru drama mamei sale; de modestia şi luciditatea de care dă dovadă; de prietenia exemplară cu Liiceanu şi admiraţia pentru Pleşu, Patapievici, Lucia Hossu-Longin; de multiplele referinţe culturale, politice şi sociale.
Nu-mi găsesc cuvintele ca să-mi exprim coerent admiraţia şi interesul, dar redau mai jos doar câteva citate, unele încă de actualitate, care, sper, vor incita şi pe alţii la lectură.

"Am impresia (...) că delirul şi cultul lui Ceauşescu contaminează şi alte sectoare: obişnuinţa hiperbolei."

"Ce ne-a izbit mai mult la Andrei Pleşu n-a fost inteligenţa - pe care i-o ştiam din cărţi şi articole - nici hazul şi darul de povestitor, legendare în Bucureşti -, ci bunătatea. Nu numai că hazul lui nu face rău nimănui, dar şi în replica intelectuală e profund generos cu "adversarul" de idei (...). Vizibilă şi la el, şi la Liiceanu, şcoala lui Noica, discuţia nu e improvizaţie, înflăcărare, o replică se constituie ca un mic sistem riguros. (...) O zi cu ei, într-adevăr o sărbătoare."

"Noica scrie scrisori dumnezeiesc de simple, Liiceanu de profunde, Pleşu de inspirate."

"Mahalaua nu era pitorească decât atunci când te duceai spre ea, la grădină, chef etc., ca spre un exotism sau o expediţie antropologică. De când s-a instalat la cârmă, domină totul, proliferează, e intolerabilă. (...) Mi-e frică, totuşi, că au reuşit să schimbe un popor."

"... revelaţia mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost-gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar şi a înfăţişării sale. Imposibil să crezi că ţara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheaţă pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă. Va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori şi artişti (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile.
Fascinant de sinistră perspectivă."

"... manifestaţia nonstop din Piaţa Universităţii, un mai '68 de-a-ndoaselea (în mai '68 tinerii parizieni făceau saltul în utopie, în aprilie-mai '90, tinerii bucureşteni făceau saltul din utopie). Erau mai ales tineri (nu numai) toţi cei care şi-au făcut din injuria lui Iliescu - "golani" - titlul de glorie şi de umor. "Zona liberă de neocomunism", putând să cuprindă de la Intercontinental la Universitate zece până la cincisprezece mii de oameni, a fost, este, încă, la ora când scriu aceste rânduri, nu doar o zonă a sfidării şi a lucidităţii politice (...), dar şi una a inventivităţii orale neîntrerupte. Folclor studenţesc şi citadin de cea mai bună calitate, din care erau alungate şi minciuna, şi vulgaritatea. "Golanii" ocupau spaţiul cel mai lipsit de primejdie din ţară. Te plimbai printre ei în linişte, emoţie, mirându-te ce buni pot fi oamenii.
(...) era să ne dea - în seara dinaintea plecării - lacrimile, când toată piaţa relua în cor refrenul unui cântec folk, inventat pe loc de un chitarist, la balcon: "Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni"."

"Cu masca-i tragică (dar deschisă generos spre afară), drept (ca o lumânare), Regele are o atare ţinută încât nu pot să mă împiedic a-i spune mai târziu, acasă la Ioneşti, că dacă l-ar avea drept model, românii ar fi obligaţi să-şi îndrepte coloana vertebrală."

"Lucia Hossu-Longin înlocuieşte toate instituţiile inxistente ce-ar fi trebuit să să ne foreze memoria cât mai sunt martorii vii. Ea pregăteşte arhivele viitorului. Ne desemnează şi vinovaţii de care nu se sinchiseşte nici o justiţie."

"Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea Securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta "lor". Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei."

Oh, those accents...

2011-02-19T11:31:00.000+02:00

Small reminder

2011-02-13T15:37:00.000+02:00

Din când în când, e ok să greşeşti, ca să nu uiţi că eşti om, că nu eşti infailibil, că ai mereu ceva de învăţat; că, învăţând, îţi păstrezi mintea alertă şi interesul viu; că, la sfârşitul zilei, contează cu ce te-ai îmbogăţit spiritual sau intelectual şi nu dacă ai avut dreptate sau nu.

Din când în când, îţi prinde bine să experimentezi singurătatea, ca să nu uiţi să apreciezi compania celorlalţi; e benefic să rămâi uneori singur cu tine, cu gândurile tale, cu micile tabieturi; să-ţi cunoşti puterile şi slăbiciunile ca să ajungi la echilibru.

Din când în când, ai dreptul să vrei să-ţi revoluţionezi viaţa, să iei decizii radicale, să te scuturi de rutină şi să ieşi din confortul "locului călduţ"; să-ţi dovedeşti că încă ai curajul de a te avânta în necunoscut, ca la 20 de ani; dar să nu fii dezamăgit dacă nu faci asta peste noapte, ci cântăreşti bine totul înainte. Asta înseamnă că ai acumulat ceva înţelepciune faţă de când aveai 20 de ani şi că acum judeci lucrurile în perspectivă.

Din când în când, mergi într-un loc nou, încearcă lucruri noi, fă ceva pentru ceilalţi, eliberează-ţi mintea de grijile zilnice, relaxează-te şi zâmbeşte!

Alegeri

2011-02-09T11:20:00.001+02:00

Vine un moment în viaţă când trebuie să alegi. Indiferent dacă este vorba despre viaţa personală sau profesională, despre prieteni sau colegi, despre omul de lângă tine sau ţara în care trăieşti. E o decizie foarte importantă, motiv pentru care lucrurile trebuie cântărite foarte atent, iar poziţia finală luată cu maturitate şi răspundere.
De ceva vreme deja, tot cântăresc avantajele şi dezavantajele de a avea un loc de muncă stabil versus a fi independent (freelancer). Frământările astea revin în actualitate ori de câte ori atmosfera de la birou, discuţiile aprinse cu şefii sau colegii, micile bâlbâieli administrative sau impunerea unor sarcini neplăcute mă fac să vreau să-mi iau lumea în cap.

La toate astea, se adaugă şi rutina care apare inevitabil după câţiva ani petrecuţi în acelaşi loc, cu mai mult sau mai puţin aceleaşi sarcini şi aceiaşi oameni. Clar este nevoie de o schimbare şi, dacă n-am făcut-o până acum, e pentru că m-a împiedicat de fiecare dată securitatea unui „loc călduţ”, comparată cu nesiguranţa zilei de mâine asociată cu statutul de freelancer.

Şi atunci, punând în balanţă bune şi rele:

Angajat
Avantaje
- siguranţa locului de muncă
- venit constant
- ocazia de socializare
- lucrul constructiv în echipă

Dezavantaje
- rutina sarcinilor zilnice
- impunerea de sarcini neplăcute
- obligaţia de a raporta unuia sau mai multor şefi
- dependenţa de o administraţie greoaie
- concediu limitat
- stilul corporatist de a face lucrurile, caracterizat de termene-limită nerealiste şi agitaţie pe ultima sută de metri, care-ţi distruge nervii şi-ţi scoate peri albi.

Freelancer
Avantaje
- propriul stăpân (fără şefi)
- program flexibil (în cursul săptămânii de lucru + concedii)
- organizare proprie
- posibilitatea de a varia activităţile

Dezavantaje
- nesiguranţa veniturilor
- posibilă alienare
*Lista nu este limitativă.

Ce să alegi? Depinde de situaţia personală (dacă eşti singur şi-ţi permiţi să rişti doar pielea ta, nu şi pe-a altora), de firea fiecăruia (mai aventuros, mai precaut), de situaţia macro-economică (criză, bunăstare), de relaţiile pe care ţi le-ai făcut deja în domeniu (clienţi existenţi sau potenţiali), de strategia de promovare şi, nu în ultimul rând, de o rezervă de bani albi pentru zile negre.

La o primă vedere, balanţa atârnă în favoarea independenţei profesionale, dar cel mai important criteriu – veniturile – relativizează un pic lucrurile.

Şi aici intervine dilema mea şi sursa frământărilor mele...
„Whether 'tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune;
Or to take arms against a sea of troubles,
And by opposing end them...”

Frânturi

2011-02-06T18:47:00.024+02:00

Am întrerupt de ceva timp completarea listei de lecturi, utilă mai mult mie, spre aducere aminte. Ar trebui să nu mă mulţumesc cu numele autorului şi titlul cărţii, ci să notez şi câteva impresii. Aşa aş fi sigură şi că nu uit eu, şi că-i tentez pe alţii. Acum, pe scurt numai, despre Rodica Ojog-Braşoveanu, care nu m-a convins, probabil din cauza stilului pompos şi bătrânicios. Intriga ar fi suficient de interesantă, dar discursurile vădit studiate şi elaborate fac ca personajele să nu fie prea verosimile.
Apoi despre Grigore Cartianu care, prin cartea sa Sfârşitul Ceauşeştilor, m-a făcut să privesc revoluţia, pe "odioşii" şi pe cei din jurul lor cu alţi ochi decât cei ai copilului de atunci. O carte bazată pe multă documentare, pe mărturiile celor implicaţi, uneori chiar prea plină de detalii, dar care, în mod cert, te provoacă să gândeşti.
În fine, despre Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu, pe care abia l-am început, dar care m-a prins deja foarte tare. Îmi pare rău doar că nu cunosc mai bine contextul acelor ani, ca să răzbesc mai uşor prin multitudinea de referinţe culturale, sociale şi politice. Nişte note de subsol pe alocuri ar fi fost binevenite.

Călătoria la Cluj de acum două-trei săptămâni mi-a dat ocazia să mă bucur de un lux pe care nu mi-l mai permisesem de mult timp. Cele 10 ore petrecute în tren la dus se cereau umplute într-un mod cât mai plăcut, aşa că am devorat, pe rând, Dilema din săptămâna cu pricina, trei filme şi un fragment consistent din Cartianu. La filme voiam să ajung, mai exact, la The King's Speech (da, recunosc, n-am avut răbdare să apară pe marele ecran). Impresionant jocul lui Colin Firth şi al lui Geoffrey Rush, umorul englezesc e "at its best" şi, în general, e genul de film pe care ai senzaţia că l-ai aşteptat multă vreme, aşa că nu poţi decât să te bucuri de el over and over again.
O senzaţie la fel de pregnantă, chiar dacă vine din alt registru, mi-a lăsat-o filmul lui Woody Allen You Will Meet a Tall, Dark Stranger. În stilul propriu, W.A. abordează teme precum criza bărbatului de vârsta... a treia, înşelătoria şi înşelatul, impasul scriitoricesc, personaje care vor să-şi schimbe viaţa, fără ca nouă viaţă să fie mai bună decât precedenta şi...da, convingerea reîncarnării; te lasă pe tine să continui finalul deschis cu propriul scenariu, să treci, pe rând, prin pielea tuturor personajelor, să râzi de alţii şi, implicit, de tine, chiar dacă e un râs amar.

După Dineu cu proşti, la care am găsit bilete abia la balcon, deşi se puseseră în vânzare doar de o zi, aştept cu nerăbdare şi Schimb de soţii, la Nottara. Comedii savuroase, delicioase, care să ne mai alunge îngrijorarea de pe frunte şi să ne amintească să nu mai luăm viaţa aşa în serios.

O senzaţie extraordinară de eliberare şi relaxare, de ştrengăreală şi bucurie, când am "chiulit" de la obligaţiile zilnice şi m-am răsfăţat cu o nouă tunsoare şi, inevitabil, un "new look". Cu atât mai mult cu cât, pentru prima dată, am plecat de la salon foarte încântată şi fană declarată a coafezei care chiar ştia ce face, iar complimentele primite au fost pe măsură. Recomand oricui are nevoie de un remediu după o săptămână grea de muncă şi stres.

Prima zi cu soare de ceva timp, în care am profitat de vremea frumoasă şi am ieşit la plimbare prin Herăstrău. La fel ca noi, oameni de toate vârstele, dornici să se dezmorţească după atâta ger. Senzaţie plăcută că se apropie primăvara, printre măcănit de raţe, joggeri cu căştile în urechi, bătrâne elegante şi bătrâni în baston, copii cu acadele şi un soare blând pe chipul meu.

Poze de la G.

Alexandru Tomescu & Friends

2011-01-30T15:14:00.000+02:00

... sau ce pot face mai multe mâini dibace

Când am primit invitaţia la evenimentul Alexandru Tomescu & Friends, la Palatul Ghika, am ştiut că avea să fie o seară memorabilă. De Alexandru Tomescu şi al său Stradivarius auzisem şi chiar încercasem să-l mai văd, aşa că de data asta n-am mai lăsat să-mi scape ocazia. Palatul Ghika a dat un aer aparte, select, unei manifestări culturale organizate de elevi de liceu (Youth Bank), în scop de strângere de fonduri pentru a finanţa diverse proiecte gândite tot de liceeni. O iniţiativă admirabilă, cu atât mai mult cu cât evenimentul a fost făcut de elevi, cu elevi şi pentru elevi. Spun cu elevi pentru că Alexandru Tomescu a fost "doar" oaspetele de onoare, ce a acompaniat 3 artişti mai tineri: Sânziana Mircea (pian) - clasa XII, Alexandra Potinga (violoncel) - clasa XII şi Mălina Ciobanu (vioară) - clasa VI.

În doar câteva cuvinte, am fost impresionată de vurtuozitatea invitatului şi de cuvintele frumoase cu care şi-a însoţit fiecare reprezentaţie, de măiestria artiştilor mai tineri, de prezenţa lor plăcută şi modestă, de dăruirea, politeţea şi atenţia organizatorilor, de tablourile care au ilustrat temele muzicale şi de întreaga atmosferă.

Mai jos, câteva fragmente din "joaca" de vineri seară, cum a numit-o Alexandru Tomescu, în interpretarea altor artişti. Enjoy!
Beethoven - Sonata primavera

Franz Liszt - Simfonia spaniolă

Variaţiuni de Beethoven pe teme din Flautul fermecat al lui Mozart

Melodii lăutăreşti de Pablo de Sarasate chiar în interpretarea Mălinei Ciobanu, cea mai tânără dintre cei prezenţi pe scenă, de la alt spectacol:

Şi, în fine, un filmuleţ cu Alexandru Tomescu şi Mălina Ciobanu:

English for Fun

2011-01-19T16:10:00.000+02:00

A funny text about the English language and its curiosities, which I came across while browsing the Internet. Author unknown. Effect guaranteed. :)

Lets face it. English is a stupid language.

There is no egg in the eggplant; no ham in the hamburger and neither pine nor apple in the pineapple.

And while no one knows what is in a hot dog, you can be pretty sure it isn't canine.

English muffins were not invented in England; French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted.

But if we examine its paradoxes we find that quicksand takes you down slowly, boxing rings are square, and a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

Sweetmeats are candies, while sweetbreads, which aren't sweet, are meat.

If writers write, how come fingers don't fing?!?

If the plural of tooth is teeth, one goose, two geese ... so one moose, two meese?

Is cheese the plural of choose?

One mouse, two mice; one louse, two lice, One house, two hice?!?

Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth?

If the teacher taught, why didn't the preacher praught, or the grocer groce, or hammers ham?

If a vegetarian eats vegetables, what the heck does a humanitarian eat!?

Why do people recite at a play, yet play at a recital?

Park on driveways and drive on parkways?

Ship by truck, and send cargo by ship...?

Have feet that smell and noses than run?

How can the weather be as hot as hell on one day and as cold as hell on another?

You have to marvel at the unique lunacy of a language where a house can burn up as it burns down and in which you fill in a form by filling it out and a bell is only heard once it goes!

How can a slim chance and a fat chance be the same, while a wise man and a wise guy are opposites?

English was invented by people, not computers and it reflects the creativity of the human race (Which of course isn't a race at all).

That is why you get in and out of a car, and on and off a bus.

When the stars are out they are visible but when the lights are out they are invisible.

And why it is that when I wind up my watch it starts, but when I wind up this text ... it ends?!?

Another kind of grammar

2011-01-12T13:23:00.001+02:00

Just a few verses I found pinned to a wall, lost among bits and pieces of mawkish, cheap philosophy. They winked at me, coz' I'm such a known sucker for grammar and poetry (which I sometimes like to combine), so I copied them down here for anyone to see.
Enjoy!

Live in the active voice, not the passive.
Think more about what you make happen
than what happens to you.

Live in the indicative mood rather than the subjunctive.
Be concerned with things as they are
rather than as they might be.

Live in the present tense facing the duty at hand
without regret for the past or worry for the future.

Live in the first person, criticizing yourself
rather than finding fault with the others.

Live in the singular number,
caring more for the approval of your own conscience
than for the applause of the crowd.

And if you want a verb to conjugate,
you cannot do better
than to take the verb "to love".

Un an mai târziu...

2010-12-28T21:50:00.000+02:00

Acum un an, refuzam să contabilizez bunele şi relele şi să trag linie. Mă bucuram de un Crăciun liniştit şi habar n-aveam cum avea să se schimbe viaţa mea.
Acum un an, (re)începeam aventura, discret, dar cu emoţie şi bucurie.
Timpul a trecut repede şi a adus cu el schimbări în bine şi surprize plăcute. M-am bucurat de multă dragoste, de călătorii neaşteptate, de experienţe extraordinare, de prieteni şi satisfacţii pe toate planurile. Am învăţat multe, am dăruit, am primit, am crescut.
Nu pot decât să-mi doresc ca noul an să fie cel puţin la fel de bun şi, la sfârşitul lui, să zâmbesc ca şi acum...
La mulţi ani!

Am chef...

2010-12-20T15:10:00.002+02:00

... să regăsesc camera mea de acasă mirosind a portocale şi a ciocolată, ca în copilărie;

… să fac prăjituri frumos ornate, de exemplu cornuleţe şi piersici, să „bibilesc” la ele în bucătărie alături de mama şi să miroasă a prăjituri în toată casa;

... să primesc colindători, fie ei copii de prin vecini, cu nasul curgând şi pufnind în râs, fie studenţi la teologie, să răsune casa şi scara blocului de colindele lor;

... să gătesc bradul cu globuri, beteală, instalaţie şi să ne aducem aminte de toate ajunurile de Crăciun când găteam bradul împreună;

... să mă furişez la miezul nopţii ca să depun, nevăzută şi neauzită, cadourile sub brad şi apoi, tot eu nerăbdătoare, să îi chem pe ai mei ca să despachetăm împreună; niciodată nu pot aştepta până dimineaţa ca să le văd chipurile surprinse şi bucuroase;

... să fim mulţi în jurul mesei, să ne înfruptăm din toate bunătăţile, să povestim, să râdem şi să ne bucurăm că suntem împreună;

... să mă uit la filme siropoase de Crăciun;

... să construim un om de zăpadă, să ne dăm cu sania, să ne batem cu bulgări;

... să dorm mult, muuuult, cât să recuperez şi să-mi fac şi rezerve;

... să mă văd cu prietenii din copilărie;

... să prelungesc astea câteva zile de Crăciun până mă satur de toate cele de mai sus. :)

Hectic reloaded

2010-12-10T18:19:00.000+02:00

Când mă gândeam şi eu că gata, se termină anu' acuşica şi apuc şi eu să respir, să mă domolesc, să mă răsfăţ cu mult somn şi citit şi zăcut şi plimbat.... aiurea, sfârşitul ăsta de an e mai stresant şi mai obositor ca niciodată. Şi am ajuns să visez chestii legate de muncă şi să-mi cedeze organismul de atâta presiune şi eu încă îl forţez... până când? până unde? Eh, să zicem că e pentru un scop nobil şi altruist, dar om mai vedea....Până una alta, am de terminat vreo sută de pagini până luni şi cred că am trecut de faza cu râsu-plânsu şi mă apucă râsu' isteric. Ceea ce nu e rău, măcar mă descarc.

Of, şi se adună teancuri-teancuri şi cărţile necitite, şi filmele nevăzute (apropo, începe Festivalul Filmului Francez azi... pentru cine are timp să ajungă), şi drumurile neumblate, şi orele nedormite, şi prietenii nevăzuţi, şi ... Dar vine el şi Crăciunul, he he, vine el... să vezi atunci răsfăţ pe mine!!!

Să vezi atunci!

Eu, cărţile şi timpul

2010-11-20T14:55:00.000+02:00

Îmi lipsesc mai multe lucruri aşa, în general, despre care o să vorbesc (poate) altădată, dar acum cel mai mult îmi lipseşte timpul. Timpul ăla de a lenevi cu o carte în mână, scufundată într-un fotoliu (acum nici nu mai am, oricum), cu ceva bun de ronţăit şi cu o ceaşcă de ceai sau ciocolată caldă... Timpul să mă pierd între paginile unei cărţi fără să am altceva de făcut şi fără să fiu prea obosită. A, şi musai cu un fundal sonor relaxant, gen Chris Spheeris.

Şi atunci m-am dus la Gaudeamus, în căutare de pradă pe care s-o devorez. M-am gândit că dacă am cărţi noi, proaspete, mirosind a hârtie şi cerneală, atunci o să fiu mai stimulată să-mi fac şi timp.

La târg am ajuns vineri seara, după o săptămână de muncă şi nervi. Poate n-a fost cea mai bună idee, dar eram nerăbdătoare şi existau şanse ca în weekend să nu ajung. Standuri multe, lume şi mai multă, diverşi critici răsunau din boxe ici şi colo, figuri publice dând autografe şi pupându-se, mulţi tineri, mulţi bătrâni, ba chiar şi copii care negociau cu părinţii câte cărticele colorate să le cumpere. Reduceri erau, ce-i drept, dar ce mă interesa pe mine nu era chiar aşa ieftin, cam 40 - 50, până la 90 RON, iar titlurile reduse, la 5 şi 10 RON, de exemplu, nu mă interesau pe mine. Nah, o fi şi chestie de gust, până la urmă.
M-am învârtit până n-am mai putut de picioare, cam dezamăgită de ofertă şi cam obosită de aglomeraţie şi gălăgie, încât era cât p'aci să plec acasă fără cărţi. Vorba lu Dandanache, tocmai eu să rămâi fără coledzi. ;))

Noroc cu standul editurii Curtea Veche (tot Curtea Veche, sireaca, după cât am pătimit cu ea...). Adică de acolo mi-am luat trei cărţi şi probabil aş fi găsit mai multe dacă n-ar fi fost chiar atunci nush ce lansare de carte şi public şi critici şi microfoane şi boxe şi pardon, mă scuzaţi şi vai, nu mai pot de picioare şi bine, las' că-mi ajung astea.

Aşa că mi-am încheiat periplul fix când se încheia târgul, m-am răsplătit cu o ciocolată de casă cum se găseau de vânzare la ieşirea de la Romexpo, iar acasă le-am tot înşirat şi m-am uitat la ele, mândră nevoie mare, neştiind pe care s-o încep prima.

Împreună cu cele două achiziţionate la Iaşi, am deja un pachet nou-nouţ de cărţi, gata de devorat.

Acum e musai să-mi fac timp.

Hectic

2010-11-15T20:30:00.005+02:00

Voiam să povestesc despre Iaşi, unde am fost atât de, atât de, atât de fericită să revăd toate locurile alea dragi mie şi să retrăiesc atâtea emoţii... voiam să povestesc despe Mariza, care a fost o surpriză extraordinară... voiam să fac un salt în timp, în anii 70... să zăbovesc asupra cuvintelor, senzaţiilor, trăirilor...

Şi mai voiam să renunţ la toate astea, gândindu-mă că sunt prea obosită şi agitată ca să intru în starea potrivită sau să povestesc aşa cum mi-ar plăcea. Dar prea a fost frumos în Iaşi ca să trec aşa uşor peste. Prea am aşteptat înfrigurată (doar la figurat) momentul reîntâlnirii. Prea mi-au rătăcit gândurile aiurea când, de fapt, trebuia să fiu concentrată la lucrurile serioase şi profesionale care mă duseseră în oraşul studenţiei mele. Şi prea am ieşit din hotel uşurată şi nerăbdătoare, ca de la un examen greu, anticipând plimbarea pe străzile Iaşului meu drag.

Aşa că... m-am oprit, ca pe vremuri, la anticariatul domnului Grumăzescu, unde găseam nu numai cărţi vechi şi variate, ci şi viniluri, ceasuri, bijuterii, pipe şi tablouri, aparate demodate şi coloana sonoră nelipsită... şi peste toate, trona şi acum, ca şi atunci, o pisică leneşă pe un fotoliu roşu. Am urcat apoi în Fundaţie, aruncând priviri iscoditoare spre Casa Studenţilor, unde mergeam săptămânal la concertele Cannabis şi unde se adunau motocicliştii, am admirat noua faţadă a Bibliotecii Centrale Universitare şi am privit, printre zăbrele, ruinele anexelor în care făceam unele cursuri, atenţi unde călcam şi pe sub ce treceam... am pornit-o voiniceşte pe Copou în sus, făcând oprirea obligatorie la librăria cu reduceri, de unde n-am putut să plec cu mâna goală... am zâmbit şăgalnic când mi-am amintit superstiţiile legate de gangul pe sub care nu aveai voie să treci ca să nu pici examenele.... şi am ajuns la Universitate, locul unde s-au întâmplat atâtea bucurii şi supărări, unde am învăţat, am cunoscut oameni valoroşi, am avut succese, de unde am chiulit sau unde mă duceam să citesc materia pentru examene, înarmată cu multe markere colorate... e renovată şi ea, dar tot ţin minte fiecare amfiteatru, fiecare sală de curs, profesorii, studenţii... am urcat apoi în fostul complex studenţesc Puskin, actualul Titu Maiorescu, până sub ferestrele camerelor de altădată, dorindu-mi să mă aşez din nou la "Balenă", dar acolo erau alţi studenţi, studenţii de azi, ce mi s-au părut aşa copii...

În Cannabis, barul nostru cel de toate zilele, care era ca o familie, unde toată lumea cunoştea pe toată lumea şi ascultam muzică bună şi intram în transă când auzeam The Doors sau Pink Floyd, în Cannabis unde petreceam indiferent că era weekend sau a doua zi aveam examen, în Cannabis unde s-au întâmplat atâtea iubiri şi drame... ei bine, acolo n-am mai vrut să merg, să-l văd schimbat, să nu-l recunosc. Am preferat să rămână numai la mine-n minte, să-l păstrez acolo viu şi nealterat. In Rock we trust!

În schimb, am coborât înapoi spre cantină, pe lângă universitate şi în jos pe Copou, până pe Ştefan cel Mare, adulmecând mirosul de prăjituri şi bucurându-mă de soare, traversând străduţa îngustă cu tramvai, avidă să văd tot, să simt tot... Mi-am amintit de unde mi-am cumpărat prima pereche de ochelari, negri, retro, cu ramă groasă, de la Ray Ban... ce mândră eram de ei! Am fost pe la Mitropolie, la Casa Cărţii, la magazinul Moldova care acum e mall în toată regula... am mâncat cele mai bune paste şi am băut cel mai bun vin. Şi toate erau cele mai bune şi mai frumoase acolo pentru că eram din nou în Iaşi.

Îmi pare doar rău că, pe cât de frumos e oraşul şi pe cât de drag îmi e mie, pe atâta e de sărac, după cum mi s-au plâns taximetriştii... în rest, destul de cosmopolit şi în haine de renovare. Câteva poze aici.

Şi doar câteva cuvinte despre concertul Marizei, unde marea surpriză, pentru mine, care credeam că artista nu e prea cunoscută şi stilul nu foarte popularizat la noi, a fost sala arhiplină! Şi nu oriunde, ci la Sala Palatului. Iar Mariza atât de dulce, de caldă, de prietenoasă, de amuzantă şi antrenantă! Şi publicul a iubit-o, pur şi simplu! Şi eu la fel. Şi era imposibil să nu te emoţionezi când toată lumea s-a ridicat în picioare la Gente da minha terra, de parcă ne cânta un imn nouă.

Şi alte câteva vorbe despre o petrecere cu iz de anii 70 în e..varză, unde ne-am costumat şi am fost declaraţi „foarte drăguţi”, am dansat, cântat şi ne-am relaxat... şi chiar mi-a prins bine după o perioadă atât de aglomerată şi de agitată. Din păcate, azi am luat-o de la capăt cu munca, nervii, stresul şi nebunia, aşa că o altă petrecere tematică mi-ar prinde bine sâmbătă.

Cam astea au fost gândurile mele, pozele, muzica şi impresiile din ultimul timp. Aş mai spune şi altele, dar mai las şi pe altădată. Deocamdată, noapte bună! I’ll be on my way!

Fără cuvinte

2010-11-05T19:26:00.001+02:00

Doar o strângere de inimă, un nod în gât şi câteva versuri:

Biet nemuritor la zidul morţii

Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.

N-am timp la zidul morţii să m-aşez,
Şi combustibil am, de nicăierea,
Probabil unii cred că şi trişez,
Dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

N-am mai dormit de când eram copil,
Cu-aceste roţi, cu-aceasta şa sunt una,
Iar dacă aş încetini, umil,
M-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,
În toata cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toata tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceeaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Odihneşte-te în pace, Adrian Păunescu!

Pe fugă

2010-11-01T21:52:00.000+02:00

Un amalgam de gânduri, aşa, pe fugă, cum sunt şi eu de câteva zile.

Mai întâi, am plecat în turneu. Nu cu sorcova, ci cu munca, motiv pentru care nu mă bucur de periplul ăsta prin ţară aşa cum mi-ar plăcea. Mai exact, după Piteşti, Timişoara şi Constanţa, urmează Cluj şi Iaşi, în doar câteva zile, cu plecare dimineaţa (uneori chiar prea dimineaţă) şi întoarcere în aceeaşi zi. "Obositor" ar fi cuvântul descriptiv. Şi "frustrant", dacă mă gândesc că în Timişoara n-am avut timp să trag o fugă până în centru, cât să revăd şi eu locurile unde locuiam acum (deja) câţiva ani, iar azi am fost la câteva minute de mare şi nu am mers s-o văd, întunecată şi rece, mirosind a iarnă. Poate e mai bine aşa, să mi-o amintesc doar frumoasă, calmă şi primitoare, ca-n fiecare vară. În acelaşi stil galopant, prevăd că nici Clujul n-o să-mi lase răgaz pentru vestitele "broscuţe". Dar cel mai trist e că o să ajung în Iaşi, oraşul meu de suflet, pe care nu l-am mai văzut de vreo patru ani (?) şi racul din mine plânge că n-o să poată să rememoreze, să viziteze, să caute urmele paşilor studentei de altădată...

Apoi, în treacăt, despre o petrecere de Halloween la care nu m-aş fi văzut mergând şi, totuşi.... nu numai că m-am costumat (e mult spus), dar chiar m-am distrat cum n-am mai făcut-o de mult. Curioşilor, spre exemplificare, poze aici.

În toată nebunia asta cu plecările şi munca şi oboseala acumulată, plus o răceală cu care mă lupt cam degeaba, că tot cum vrea ea face, mi-am exersat în vreo două rânduri talentele de gospodină şi m-am băgat la bucătărie. Mai exact, am făcut prăjituri. Sau un fel de tort cu mere, pe care n-am mai avut răbdare să-l termin, aşa că l-am mâncat cald, ca pe-o plăcintă. :)) Poze n-am, că n-am avut răbdare, cum vă spuneam. Poate data viitoare.

Îmi pare rău că am ratat şi festivalul de teatru (din motive de turneu, despre care povesteam mai sus), şi festivalul filmului rus, la care voiam mult de tot să merg şi pe lângă care am trecut ca năluca, nu mi-am dat seama decât când s-a terminat şi eu eram în avion spre Timişoara.

Tot din seria asta, am început două cărţi şi nu-mi stă mintea la niciuna, amân în fiecare weekend plecarea acasă pentru că intervine mereu altceva, sar de la un gând la altul, de la o stare la alta şi peste toate se lasă, invariabil, oboseala.

Şi ceva care să mergă cu starea mea...

Tribute to Nikki

2010-10-07T23:38:00.000+03:00

A selection of verses...

...about life:

"The problem with the Life game
For unprotected players
Is not what you don't have
But what you can't give
Though ultimately there is the understanding
That even nothing is something
As long as you are there
To give the nothing personally"
                                              (Gus)

...about fascinations:

"finding myself still fascinated
by the falls and rapids
i nonetheless prefer the streams
contained within the beautiful brown shoreline...

if you were a pure bolt
of fire cutting the skies
i'd touch you risking my life
not because i'm brave or strong
but because i'm fascinated
by what the outcome will be"

                                         (Fascinations)

...about orgasm:

"the sheets were clean
and he was tender
it was an accident
that rush of red wine starting with her toes
that came over her ending with a sigh"
                                            (The Winter Storm)

...about the things a woman sometimes needs to hear:

"lies were better than the silence that abounded
nice comfortable lies like i need you
or Gosh you look pretty this morning
the lies that make the lie of life real
or lies that make real life livable"
                                          (Introspection)

... about need:

"most of us love from our need to love not
because we find someone deserving

most of us comfort because we need comforting
our ancient rituals demand that we give
what we hope to receive"
                                       (The Women Gather)

Copii care au uitat să se joace

2010-10-07T21:36:00.000+03:00

Adesea, o vorbă spusă aiurea sau un gest nelalocul lui pot să strice, temporar sau nu, liniştea unei relaţii, fie ea de cuplu, fie de prietenie. Ca o pată de cerneală pe o foaie albă, după ce te-ai chinuit să scrii frumos, caligrafic atâtea rânduri, iar acum eşti nevoit să rupi foaia şi să o iei de la capăt, cu chiar mai multă grijă.

Nu ştiu câţi dintre noi sunt dispuşi să o ia de la capăt, câţi lasă pata acolo şi se prefac că nu o văd sau câţi renunţă să mai scrie, pur şi simplu.

Îmi aduc aminte cum erau certurile când eram copii. Ne supăram de la te miri ce, ne spuneam câteva cuvinte „dure” care uneori se încheiau apoteotic cu „te spun lu’ mama”, dar a doua zi ne îmbrăţişam şi împărţeam din nou jucăriile sau dulciurile.

Ceva ne opreşte acum să mai facem asta. Intervin orgolii şi sensibilităţi, de o parte şi de alta, peste care nu toţi putem sau vrem să trecem. „Oamenii mari” cad adeseori pradă trufiei şi sunt gata să meargă până în pânzele albe de dragul argumentului, doar ca să nu dea dreptate celuilalt sau să nu-şi ceară scuze. Sunt prinşi într-o încrâncenare în care nu mai e loc de schimburi paşnice şi împăcări, ca pe vremuri.

Până la urmă, nici nu mai contează cine e mai orgolios, cine mai sensibil, cine greşeşte primul sau cine înţelege greşit. Undeva, la mijloc, se produce o ruptură. Câte unii nu-şi mai vorbesc, de parcă tăcerea ar rezolva cu ceva situaţia. Sunt nişte copii care au uitat să se joace.

Two of my favourite poems by Robert Creeley

2010-10-05T18:04:00.001+03:00

A Token

My lady
fair with
soft
arms, what

can I say to
you-words, words
as if all
worlds were there.

I Know a Man

As I sd to my
friend, because I am
always talking,--John, I

sd, which was not his
name, the darkness sur-
rounds us, what

can we do against
it, or else, shall we &
why not, buy a goddamn big car,

drive, he sd, for
christ's sake, look
out where yr going.

Robert Creeley

Intersectări

2010-09-30T21:21:00.001+03:00

Sunt oameni cu care te intersectezi, în mod repetat, în diferite momente din viaţă, ca şi cum existenţa ta şi a lor s-ar spirala una în jurul celeilalte, suficient cât să te întrebi uneori "Care erau şansele ...?".

Sunt oameni cu care te întâlneşti o singură dată, dar care lasă asupra ta o impresie atât de puternică, încât parcă ieri v-aţi văzut şi nu-ţi vine să crezi că au trecut deja ani de-atunci.

Sunt oameni cu care te vezi frecvent, poate chiar zi de zi, dar care nu te ating nici măcar cât o adiere de vânt, nu-ţi reţin privirea, nu-ţi smulg nici un zâmbet, nici o lacrimă.

Sunt oameni cu care nu te-ai mai văzut de ani de zile, dar care-ţi par neschimbaţi, ca atunci când vă toceaţi coatele pe băncile şcolii sau când povesteaţi despre cele mai noi iubiri.

Sunt şi oameni care, după câţiva ani petrecuţi în metropolă sau prin străinătate, devin corporatişti afectaţi, fiţoşi şi falşi, de nerecunoscut, de parcă ar vrea să şteargă pentru totdeauna imaginea puştilor simpatici de altădată.

Sunt apoi oameni cu care, oricât te-ai vedea, parcă tot nu te vezi destul. Ei sunt cei care-ţi aprind steluţe în ochi şi-ţi lăţesc faţa într-un zâmbet tâmp. Ei îţi înseninează ziua prin prezenţa lor sau îţi "însingurează" noaptea când sunt departe.

Sunt oameni care rămân aproape de tine în timp, în ciuda neînţelegerilor sau a faptului că sunteţi prea ocupaţi să vă mai vedeţi şi fără de care ai fi mai singur şi mai sărac sufleteşte.

Sunt oameni pe care nu-i cunoşti, pe care poate n-ai să-i mai vezi niciodată, dar care reuşesc să-ţi smulgă un zâmbet, o privire complice, într-o zi în care eşti obosit sau trist sau pur şi simplu plictisit.

Şi pentru toţi cei de mai sus pot să spun măcar un nume sau să evoc măcar un chip. Sunt oameni ca tine, ca mine, pentru care putem fi, la rândul nostru, oricare din cei de mai sus. De noi depinde cine...

Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen...

2010-09-26T20:30:00.000+03:00

... şi fiindcă pânza nu se rupea a mai chemat un elefant. Doi! Doi elefanţi...
Nu-i aşa că aţi început şi voi să fredonaţi binecunoscutul cântecel al copilăriei noastre? Îmi aduc aminte că pe vremea aia nu mă întrebam cum de încape ditamai elefantul pe o fragilă pânză de păianjen şi, mai ales, cum de nu se rupe pânza sub greutatea lui şi-a celorlalţi elefanţi. Era doar un cântecel şi, cu imaginaţia mea de copil, puteam să cred şi să ţes diverse scenarii, care mai de care mai fanteziste.
E drept că aşa o calitate nu se pierde cu una cu două, aşa că mă mai trezesc şi acum brodând la scenarii, cu sau fără elefanţi. :p Din (ne)fericire, maturitatea-şi spune cuvântul şi mă trezesc destul de rapid la realitate.

Am revăzut azi Hook, one of my all-time favourite movies. Un film despre cum să rămâi veşnic copil, cum să nu te pierzi în lumea serioasă şi nervoasă a adulţilor, cum să regăseşti inocenţa şi bucuria jocului, despre puterea imaginaţiei şi a dragostei. Cred că l-am văzut de o sută de ori şi încă mă face să râd şi să plâng şi să "zbor". :)

Iar aseară am făcut clătite, prima dată după muuuult timp. Mi-am adus aminte de tata care, când eram copil, de dragul meu se transforma în magician şi răsucea clătitele în aer cu un triumfător Haleeeeeieei-Hap! Uneori, se făcea că le scapă doar ca să mă facă pe mine să râd. Şi râdeam. Şi mă furişam, când se prefăcea el că nu e atent, ca să fur ultima clătită, gata umplută şi rulată, aranjată frumos pe farfurie parcă special pentru mine. Ei, parcă... Şi aseară, în timp ce făceam propriile scamatorii cu clătitele în aer, îmi venea să strig, la rândul meu, ca în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, Haleeeeei-Hap!

Mă trezesc de multe ori la muncă încrâncenată şi stresată şi nervoasă. Atunci mă opresc câteva secunde, ca să iau un pic de distanţă şi să privesc lucrurile din altă perspectivă. Şi, de obicei, e de ajuns ca între mine şi ceea ce până de curând mă enerva, să pun un zâmbet de copil, o privire ştrengară de puşti ce tocmai a făcut o năzbâtie sau vocea dulce a nepotului meu. Mă relaxez instantaneu şi-mi dau seama că toţi nervii, tot zbuciumul şi toate frământările mele de corporatist neintregrat pălesc, prin comparaţie. E atât de simplă şi frumoasă viaţa când eşti copil! Ştiu că nu zic nimic original, e o simplă nostalgie după o vreme lipsită de griji, de temeri, de frustrări, de ambiţii... E un reminder că "la vie est ailleurs", nu între patru pereţi gri la nuş ce etaj dintr-o clădire de birouri. E un semnal de alarmă ca să nu mă pierd în lumea prea gravă şi tensionată a adulţilor.

Şi atunci... doi elefanţi se legănau pe o pânză de păianjen şi fiindcă pânza nu se rupea, au mai chemat un elefant. Trei! Trei elefanţi...

"..."

2010-09-08T16:04:00.002+03:00

"Ma învîrt în garsoniera mea, care-i prea mică pentru cît de grav e învîrtitul.(...)

Aşa e şi în viaţă. Facem atîtea fiţe, cum urcăm puţin scara evoluţiei financiare, cum ni se pare că toţi ceilalţi ori put, ori ne pute nouă ceva la ei, ori, cel mai des, nu au bască.(...)

Era foarte bine cu ea, dar în acelaşi timp era şi foarte rău, aşa că nu am greşit cînd am spus mai tîrziu despre această relaţie că ce a fost bine a fost extraordinar de bine, iar ce a fost rău a fost îngrozitor de rău. Am consumat totul cu intensitate, cu o energie care ar fi ţinut în viaţă mai multe relaţii, mai multe vieţi. (...)

Într-o relaţie nu contează cîte sau ce defecte are partenerul, ci dacă tu poţi să accepţi şi, cel mai important, să suporţi aceste defecte. Nu trebuie să te învăţ eu că nu există relaţie perfectă, ci doar un slalom, atît al tău, cît şi al ei, printre defectele fiecăruia, capcane puse de viaţa asta, uluitor de mişto, dar şi plină de căcat în acelaşi timp, pe care o trăim pe planeta asta, indiferent de locul unde ne-o exercităm. (...)

Cred că toate femeile pe care le iubeşti sînt frumoase cînd plîng. Şi cînd rîd. Mai ales după ce au plîns şi le faci să zîmbească, puţin, nu mult, semn că se apropie împăcarea. Cunoşti împăcarea, dulce şi cu orgasm excepţional, mai bun ca niciodată.(...)

Cele mai incredibile hotârîri le-am luat, aparent, după ce am gîndit profund situaţia dar, în realitate, în urma unui impuls de o secundă, secundă astrală care determină schimbări majore de destin. Paradoxal, nu? Ştii cum e. De cîte ori nu te-ai gîndit în momente de răscruce, după ce ai luat o decizie importantă că poate dacă nu ai fi făcut ce ai făcut, viaţa ta ar fi fost altfel. (...)

Şi viaţa m-a şters de pe lista fericiţilor adevăraţi. Spun adevăraţi, pentru că mai există şi falşii fericiţi, ăia care cred că sînt fericiţi, care îşi inventează fericirea şi încep să creadă în ea, deşi ei sînt fericiţi doar aşa, de formă, mai mult ca să-i enerveze pe ceilalţi cu fericirea lor. Atît de tare îşi prezintă fericirea asta falsă, încît încep şi ei să creadă în ea. Ca mitomanii. (...)

Cea mai nasoală chestie cînd mori e că a doua zi dimineaţa te scoli mort şi nu te mai poţi îmbrăca, drept care te spală şi te îmbracă alţii.(...)"

Dan Chişu, Singur sub duş

Copilărie

2010-09-06T22:01:00.000+03:00

Aşa...

2010-09-06T14:56:00.002+03:00

Ca dansul pe nisip în zori,
Ca o plimbare printre nori,
Cu mâna ta în mâna mea
Aşa să te iubesc aş vrea...

Ca un drum ce urcă-n munţi
Ca dansu-n ploaie desculţi
Cu gura mea pe pielea ta
Aşa să te iubesc aş vrea...

Ca un foc ce arde-n sobă
Ca un vin cu chef de vorbă
Ca dulci acorduri de chitară
Aşa aş vrea să îţi fiu dragă.

Ca versuri îngânate-n şoapte
Ca mângâieri târzii în noapte
Ca lungi priviri pline de şagă
Aşa aş vrea să îţi fiu dragă.

Şi m-am duuuus....

2010-09-01T21:29:00.003+03:00

M-am dus în concediu o săptămână într-un circuit la care visam de mult şi care încă a lăsat obiective de vizitat (la anu', sper).
Geografic, am acoperit o zonă destul de întinsă, fiecare noapte petrecută în alt loc şi vreo 2.000 de km parcurşi într-o săptămână. Punctez destul de rapid principalele zone de interes, cronologic:

Sâmbătă:
- Mănăstirea Cozia, unde mi-am adus aminte de poezia Umbra lui Mircea la Cozia, fără să ştiu vreun vers, însă :p
- Mănăstirea Turnu, unde sunt nişte chilii impresionante săpate în stâncă,
- Cascada Lotrişor, unde ne-au luat taxă de acces şi ne-am întrebat pe ce se duc banii ăia, că erau gunoaie peste tot (bine, despre gunoaiele din natură şi a cui este răspunderea, altădată),
- staţiunea Voineasa, comunistă, aparent părăsită, ceea ce e păcat, pentru că potenţial turistic este,
- Obârşia Lotrului, unde am şi înnoptat, după ce am căutat puţin un loc frumos şi sigur, departe de corturile culegătorilor de mure şi ciuperci şi ce-or mai fi vândut ei acolo.

Duminică:
- Transalpina, cea mai înaltă şosea din ţară,
- Sarmisegetuza Regia, iarăşi un obiectiv turistic impresionant,
- înnoptat lângă Costeşti, unde a trebuit să facem ecologizare ca să ne putem aşeza şi noi tabăra undeva decent. Mormane de gunoaie (din nou!!!) lăsate mai adunat, mai împrăştiat de turişti prea leneşi şi nesimţiţi ca să le pese de ce rămâne în urma lor.

Luni:
- prin Huedin, localitate plină de castele cu turnuleţe şi de ţiganii aferenţi,
- la Şuncuiuş, unde am şi petrecut a treia noapte, în faţa Peşterii Unguru Mare.

Marţi:
- intrare în Maramureş, trecem prin Sighetul Marmaţiei ca să ajungem la Săpânţa. Case multe în construcţie, probabil majoritatea cu destinaţie de pensiuni, semn că locuitorii au ştiut să se adapteze la potenţialul turistic al zonei, vestitele porţi maramureşene şi portul specific, cu fuste scurte şi creţe, oameni amabili şi calmi, peisaje superbe.

Miercuri:
- Am vizitat Cimitirul Vesel de la Săpânţa, în dangăt de clopote, unde, în ciuda textelor haioase, îţi dau lacrimile de emoţie. Am achiziţionat şi una bucată ie neagră, cadou pentru G. :)
- Apoi ne-am oprit la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighetul Marmaţiei, unde ne-am promis că o să revenim ca să petrecem o zi întreagă cu altă ocazie, să citim pe îndelete toate mărturiile şi să ascultăm materialele puse la dispoziţie. Este un loc în care te trec fiorii şi primeşti o lecţie de viaţă. Oricum, cuvintele sunt de prisos, trebuie să fii acolo ca să simţi.
- Ne-am oprit apoi la Mănăstirea Bârsana, bogată, curată, frumoasă, dotată cu propriul hotel - restaurant, seamănă mai mult a sanatoriu sau a staţiune;
- în fine, oprire în Borşa, după ce ne-am "rătăcit" un pic prin Borşa Băi, cu destinaţie finală o pensiune unde am cunoscut o familie simpatică de olandezi, care ne-au invitat la anul la ei în ţară. În Borşa am văzut şi costumele populare maramureşene, scoase pentru ocazii speciale (bănuim că era o nuntă, deşi miercurea nu se prea fac nunţi).

Joi:
- Mergem spre Cluj, unde facem un scurt popas, să vizităm centrul,
- apoi spre Sibiu şi Cisnădioara, unde punem tabăra şi continuăm seria pozelor cu luna dodoloaţă care ne-a însoţit pe tot parcursul periplului nostru.

Vineri:
- Festivalul Medieval de la Sibiu, cu tot felul de dansuri medievale, cavaleri, domniţe, calfe, bunătăţuri etc,
- înapoi spre casă pe Transfăgărăşan, un drum ce-ţi taie răsuflarea,
- Bâlea Lac, unde, culmea, ne-am întâlnit întâmplător cu nişte prieteni (e mică lumea, dom'ne), Barajul Vidraru şi ... Bucureşti.

Cam asta a fost, starea de spirit este extraordinară după aşa un circuit şi nici nu-ţi mai vine să te întorci la viaţa de zi cu zi. O săptămână fără televizor, fără telefon, fără internet, doar tu cu nişte oameni dragi şi cu ochii pe fereastră, pe hartă, peste tot în jur, încercând să te pătrunzi de tot ce vezi, să nu pierzi nimic, să respiri tot aerul de munte, toată liniştea pădurii, tot susurul apei, să simţi calmul oamenilor locului, care trăiesc după alt ritm, să-ţi întipăreşti în minte peisaje şi figuri, să-ţi faci stocul de energie pozitivă.

Poze aici.

Despre statutul traducătorului

2010-08-12T14:34:00.000+03:00

Periodic, mă confrunt cu două situaţii când este vorba despre locul pe care-l ocupă traducătorul român într-o companie şi în mentalitatea oamenilor.

Prima dintre ele, cea fericită, este când traducătorul este văzut ca un profesionist care prestează servicii, independent sau în cadrul unei firme, pentru care este plătit corespunzător. Nimic de comentat aici.

A doua situaţie este cea care pune probleme, întrucât traducătorul este văzut de unii (şi tratat ca atare) drept un fel de secretară, pus în aceeaşi oală cu şoferii, centralistele şi protocolul, ba, într-un caz auzit recent, subordonat secretarei şi inclus în aceeaşi categorie de venit cu femeia de serviciu.

Sincer, într-o primă fază rămân fără cuvinte! Apoi mă revolt toată şi spun: cum este posibil ca după nişte ani de facultate să ai acelaşi statut cu un şofer sau o centralistă? Cum este posibil ca munca intelectuală să fie echivalată cu servirea unei cafele sau cu măturatul? Atâta lipsă de respect este de neconceput! Precizez că n-am nimic împotriva acestor categorii, orice muncă este bună, atâta timp cât este cinstită. Dar pur şi simplu nu trebuie puse în echivalenţă.

Munca de traducător (şi mă refer aici la traducătorii profesionişti, nu la oricine (crede că) ştie să redea un text sau un discurs în altă limbă) presupune cercetare, căutare de sensuri şi echivalenţe, corectitudine, atenţie la detaliu, cunoaşterea domeniului în care se traduce, înţelegerea textului, eficienţă, răspundere şi, mai presus de orice, cunoaşterea foarte bună a limbilor sursă şi ţintă. Ea implică ore întregi de butonat la calculator în căutarea celei mai potrivite expresii sau a celui mai uzitat termen, mii de pagini traduse în cele mai variate domenii, indispensabile pentru activităţi vitale. Şi atunci de ce această desconsiderare a muncii traducătorului?

Ca să nu mai vorbim de interpretare, care, pe lângă cele de mai sus, presupune şi alte abilităţi: putere extraordinară de concentrare, memorie foarte bună, stăpânire de sine etc. Nu sunt mulţi cei care se încumetă să facă interpretare, dar, din păcate, toată lumea se grăbeşte să arate cu degetul şi să râdă de vreun „amărât de traducător” care a greşit la nu ştiu ce conferinţă de presă transmisă în direct pe toate posturile naţionale de televiziune.

Răspunderea, în cazul ambilor: traducător şi interpret, este imensă şi îi poate angaja juridic. Ei sunt specialişti, profesionişti, la fel ca notarii, doctorii, contabilii etc. Numai cine nu a luat contact îndeaproape cu activitatea asta poate să vorbească dispreţuitor despre munca de traducere, respectiv de interpretare, să o trateze fără respectul cuvenit şi să o includă în aceeaşi categorie cu şofatul, măturatul sau răspunsul la telefon. E o mare ruşine că există oameni care gândesc aşa, iar cel mai grav este că, uneori, ei sunt puşi în poziţii ierarhice superioare, de unde nu-şi dau osteneala să „coboare”, ca să vadă cu ce se mănâncă meseria asta.

Din fericire, eu am întâlnit şi altfel de oameni şi atitudini, care mă fac să cred că există speranţă că, la un moment dat, şi traducătorul va avea un statut recunoscut. Sunt oameni în poziţii importante care mă privesc în ochi şi-mi spun hotărât: „I trust you”! Sunt oameni cu care lucrez care mă apreciază şi mă admiră, profesional vorbind! Sunt oameni care recunosc dificultatea meseriei de traducător şi importanţa ei. Sunt oameni pentru care merită să fac meseria asta cu drag.
Sunt şi alţii care nu...

Pentru că...

2010-08-10T21:40:00.000+03:00

Pentru că am avut două zile grele şi pline de agitaţie şi de nervi şi de lucruri care au mers aiurea,
Pentru că am petrecut un weekend în care m-am simţit cam out of place,
Pentru că nu am mai avut cam de multişor timp să citesc şi-mi lipseşte tare mult asta,
Pentru că îmi place cum scrie Charles Bukowski
Şi pentru că am găsit poezia de mai jos...

Alone With Everybody

the flesh covers the bone
and they put a mind
in there and
sometimes a soul,
and the women break
vases against the walls
and the men drink too
much
and nobody finds the
one
but keep
looking
crawling in and out
of beds.
flesh covers
the bone and the
flesh searches
for more than
flesh.

there's no chance
at all:
we are all trapped
by a singular
fate.

nobody ever finds
the one.

the city dumps fill
the junkyards fill
the madhouses fill
the hospitals fill
the graveyards fill

nothing else
fills.

... care ar merge cu melodia asta:

Pentru că aşa mă "exorcizez" eu, povestindu-mă...

Funcţionarii români

2010-08-10T13:47:00.003+03:00

În continuarea epopeii, astăzi m-am dus din nou la primăria sectorului 1, starea civilă, pentru că ieri nu am reuşit nici măcar să mă apropii de uşă. Cu lecţiile învăţate, azi am privit cu mai mult spirit practic îmbulzeala şi tupeul celor care aşteptau, la fel de haotic, să intre. Prin urmare, de data asta i-am organizat eu. Adică i-am rugat frumos să formeze un rând civilizat, ca să se respecte ordinea în care am ajuns. Un pic surprinşi, s-au conformat, iar cei care au sosit după aceea, văzând rândul deja format, s-au dus frumos şi s-au aşezat şi ei la coadă. Vedeţi că se poate?  Trebuie doar un pic de iniţiativă, un model pozitiv, pe care să-l urmeze.

Mă rog, primul pas fiind făcut, am intrat repede şi am explicat ce jalbă am eu în proţap. Prima constatare referitoare la funcţionari (deşi ea ar putea fi extinsă la oameni, în general): Nu ştiu să pună întrebări. Eu am pretenţia că ştiu să mă exprim coerent şi că pot să transmit mesajul dorit, aşadar nu cred că am fost eu neclară. Dar întrebările funcţionarei au fost ceva de genul: „Când aţi venit?” (care, de fapt, voia să însemne „Când aţi venit să ridicaţi certificatul?” şi, nu, din context nu-ţi dădeai seama); „Nu în trei exemplare?” ...???... „În trei exemplare ce?”, „Păi, hotărârea, nu aţi adus-o în trei exemplare?”; sau, în contextul în care eu le ceream să-mi înapoieze un original care rămăsese la ei, la dosar, nu să-mi elibereze altul, o funcţionară îmi spune: „Noi nu suntem judecătorie. Noi nu emitem hotărâri de divorţ”. !!!??? „Nu vreau să-mi emiteţi o hotărâre de divorţ, ci să-mi daţi originalul care a rămas la dvs.”
Curat caragialesc, vă spun! Mă rog, până la urmă ne-am înţeles, ca surzii cu muţii...

A doua constatare: funcţionarele nu ştiu să răspundă amabil. Eu le înţeleg că sunt prost plătite, că lucrul cu oamenii este stresant, că hârţogăraia aia nu este deloc plăcută, că lumea vine care mai de care cu cereri şi pretenţii şi nu de puţine ori le enervează. Daaaaar, este meseria lor să fie acolo în slujba cetăţeanului. Şi acolo, la fel ca în orice firmă sau instituţie, ar trebui să aibă răbdare, să răspundă amabil, să dea toate detaliile şi lămuririle, chiar să zâmbească, pentru că nu doare. Ştiu, e greu, dar este inadmisibil să ţipe la tine, cetăţean plătitor de taxe din care îşi primesc ele salariul.

Concluzie: Doamne fere’ să ai de-a face cu ei, iar dacă-i musai, atunci înarmează-te cu răbdare şi spirit de iniţiativă constructivă, pentru că e jale!

Vara mea

2010-08-09T21:00:00.000+03:00

Mă gândeam zilele trecute că trece cam repede vara asta. Că deja e august şi nici nu ştiu cum şi când s-au dus două luni. Şi atunci am culculat... am calculut... am calculit... :p Nu, nu le-am băut, am fost plecată un pic:
- la munte (Diham - unde am cântat mult de tot, să-mi ajungă, în Cheile Vârghişului - superbe peisaje şi linişte şi curăţenie şi drumul prin chei a fost spectaculos şi plin de provocări; ca de obicei după o ieşire la munte aşa solicitantă, am fost foarte mândră de mine şi încărcată de energie pozitivă; în Padina, unde am revăzut prieteni dragi);
- la mare , unde o să mă întorc în curând;
- mi-am schimbat, în sfârşit, locuinţa şi-s tare mândră acum şi fericită în noua mea casă. E extraordinară senzaţia de nou, de început, de necunoscut! Şi bucuria aia şi atenţia cu care aranjezi fiecare detaliu astfel încât să-ţi creezi acolo şi cel mai confortabil refugiu... şi cuibuşorul de nebunii ... şi oaza de linişte... şi locul ăla special, al tău, pe care să-l numeşti zâmbind "acasă". Asta e, sunt rac şi confortul spaţiului propriu e extrem de important pentru mine, aşa că de câtva săptămâni tot bibilesc la el şi ne tot apropiem, ne tot împrietenim, ca vulpea cu Micul prinţ. :)
- am fost la mama şi la tata unde am fost iar copil, alături de Andrei, nepotul meu. Ne-am jucat împreună cu maşinuţe şi palete de badminton şi am desenat cu creta pe asfalt şi am sărit şotronul şi m-am simţit iubită cum numai Andrei ştie să mă iubească.:)
- am fost la concert la Cranberries, pe care nu-i mai ascultasem din liceu, dar care mi-au plăcut tare mult şi chiar mi-am adus aminte cea mai mare parte a versurilor. :))
Şiiii, în general, am savurat fiecare clipă de linişte şi armonie, sau de distracţie şi adrenalină. Cred că de asta nici n-am simţit că trece timpul. :)
Dar mai e o bucăţică de vară şi, oricum, plimbările nu se termină acum. Deja mă mănâncă tălpile... :)

Organizarea la români

2010-08-09T13:22:00.000+03:00

Când credeam şi eu că încep să se mişte lucrurile în ţara asta, că românii devin şi ei mai civilizaţi, mai organizaţi, mai eficienţi, că mai scăpăm de birocraţie, AIUREA! Exact atunci mi s-a confirmat că nu, că mai avem cale lungă până atunci, asta în cazul în care o să ajungem vreodată să şi gândim înainte să facem ceva, nu să ne lăsăm conduşi de lene, de spiritul de turmă, de nesimţire şi şmechereală.
Să detaliez: am avut treabă la primăria sectorului 1, ca să continui epopeea după câteva luni de linişte. Mai întâi am sunat la numerele de pe site de mi-a venit rău, pentru că ba suna ocupat, ba nu răspundea nimeni, ba era post telefonic deranjat. Cum era urgenţă mare, m-am învoit de la serviciu şi m-am dus personal să explic cuiva de acolo despre ce e vorba şi să rezolv repede. „Repede”??? HA!!!
Când am ajuns, un puhoi de oameni se înghesuiau în faţa biroului cu pricina mai rău ca la carne pe vremea comunismului. Ce rând organizat? Ce ordine? Am întrebat ca la policlinică cine e ultimul şi m-am aşezat după el. În urma mea, au mai venit alţii care s-au aşezat pe lateral, s-au dus în faţă „unde lăsaseră rând”, s-au pus oriunde numai în spatele meu nu. În loc de coadă, erau oameni aşezaţi pe 7 rânduri, dar în principiu unii peste alţii, în căldură, întrebându-se şi dându-şi informaţii reciproc despre procedura de urmat. Care procedură consta, în clasicul stil românesc, în... Exact!... completarea unei cereri. Care cerere nu era pusă la dispoziţie pentru publicul doritor în faţa biroului, sau la un ghişeu sau undeva de unde să poate fi luată uşor şi completată spre buna desfăşurare a lucrurilor. NU! Cererile cu pricina erau distribuite din când în când de o tanti care ieşea din birou, iţea capul peste gloata de la uşă, întreba cine ce mai doreşte şi dădea formularele din mână în mână până-n fund la... persoana doritoare. Ca la balamuc. Care cum venea se îngrozea mai întâi de gloata gălăgioasă şi obosită şi nervoasă de la uşă, apoi se dumirea cum stăteau lucrurile şi, în fine, se adapta la haosul cu pricina ca să-şi vadă treaba rezolvată. Să încerci să-i organizezi? Să le zici să stea la rând? Păi cred că erau în stare să sară şi la bătaie după ce stătuseră „la coadă” o oră sau două sau mai multe ca să apuce o nenorocită de cerere şi să fie primiţi de funcţionare.
De ce nu gândeşte primăria? De ce nu se organizează ca să uşureze lucrurile pentru toţi: şi pentru amărâţii care se duc acolo cu diverse treburi (că de drag nu se duce nimeni), şi pentru ei, ca să meargă treaba mai repede şi mai bine? De ce nu au pus naibii formularele alea la îndemână? De ce nu au dat bonuri de ordine? De ce nu au încercat să simplifice lucrurile? De ce oamenii nu încearcă să fie ei mai deştepţi decât instituţia Statului şi nu gândesc ei atunci? Să se organizeze ei, dacă Statul nu e în stare? De ce nu stau civilizat la rând? De ce nu respectă o ordine şi pe ceilalţi de lângă ei?
În administraţia din România... căldură, ore de aşteptare, frustrare, nervi... toate astea pentru că nu gândim! Nu avem obişnuinţa lucrului organizat şi bine făcut! Nu avem bunul simţ şi respectul faţă de celălalt! Nu, la noi „funcţionează” gloata, tupeul, coatele mai ascuţite şi gura mai mare! La noi îţi pare rău că te-ai născut aici şi-ţi vine să emigrezi!
Mâine o iau de la capăt!

De munte...

2010-08-04T22:30:00.001+03:00

Am descoperit cântecele de munte relativ târziu, mai exact acum vreo 5 ani, dar a fost dragoste la prima vedere. Am avut şi norocul să aud o gamă variată, de la cele mai sensibile la cele mai haioase/deocheate. Abe şi Ionică m-au îndemnat să fac o selecţie de 3, cele mai dragi mie. Grea misie... :)
Să vedem...
Ar fi Pădure nebună, pe care l-am auzit prima dată cântat de Marţu. în personalul de ora 5...

Apoi... Nuntă în Caraiman, pentru cunoscători, că pe net nu l-am găsit.

Şi să mai zicem... Când te scuturi de zăpadă:

.

Plus, Bine ai venit, prietene, la munte, Fata munţilor, Imnul Bucegilor, Imnul Pietrei Craiului, Vis Alb...

Astea sunt în fruntea listei mele pentru că sunt chiar de munte. Aşa, dintre cântece care se aud la munte, fără să fie neapărat tematice, aş asculta oricând Septembrie,Umbra,
Fără petale,
Nebun de alb şi ... muuuulte altele. :)

Mda, mi-am făcut o poftă de munteeeeee!!!

Ce nu fac ei...

2010-08-04T22:13:00.000+03:00

Fără a generaliza, câteva observaţii (personale şi nu numai) despre ce NU fac ei (aproape) niciodată:
- Nu recunosc că s-au rătăcit/că nu ştiu drumul şi nici nu cer indicaţii, chiar dacă asta înseamnă să dea roată de 2-3 ori parcului/oraşului etc.
- Nu recunosc că au greşit sau că nu ştiu, chiar dacă asta înseamnă să susţină până în pânzele albe un argument greşit sau în care nici ei nu cred.
- Nu recunosc că bârfesc, deşi sunt mai răutăcioşi uneori ca cele mai aprige caţe.
- Nu le lasă pe ele să citească înaintea lor manualul de utilizare al vreunui aparat electrocasnic şi nici ei nu-l citesc decât când constată că propriile cunoştinţe în materie, pe care s-au bazat de la început, nu dau rezultate.
- Nu repară diverse prin casă şi nu fac curăţenie decât când/dacă au ei chef, cu atât mai mult cu cât ele se agită pe lângă ei şi le strică cheful de a se uita la televizor.
- Nu le lasă pe ele să se uite la nicio comedie romantică, de care fac mişto, în schimb îşi apără aprig serialele SF sau filmele de acţiune de categoria ţ.
- Şi pentru că tot suntem aici, dacă sunt prinşi de magia vreunui film SF sau de acţiune, nu-ţi răspund imediat sau la obiect, chiar dacă repeţi întrebarea. :))) (recunosc că ele pot fi foarte enervante atunci):D

Şi lista poate continua...Din fericire, unii ştiu să se revanşeze pentru toate astea cu un pic de umor şi inteligenţă. Şi-i iertăm... şi tot ne sunt dragi. :)

Aştept reacţia, eventual o listă despre ce nu fac ele. :)

Disclaimer: Orice asemănare cu persoane cunoscute este pur întâmplătoare. :))

30, marea şi Nikki

2010-07-12T19:50:00.000+03:00

Şi am împlinit şi 30 de ani. N-a fost cum mi-aş fi dorit, cu gaşcă mare şi distracţie pe cinste, dar am avut lângă mine nişte oameni dragi, başca o surpriză plăcută. Şi am depăşit cu bine şi mica depresie (bine ascunsă până atunci) legată de schimbarea prefixului. Gata! Aş vrea să pot spune că mă simt altfel la 30 de ani, mai matură, mai împlinită, mai senină... Dar nu s-a schimbat nimic. Sunt tot eu, cu toate ale mele, bune şi rele.

Şi am petrecut o săptămână de concediu în cel mai pur stil doimaist, deconectându-mă total de la viaţa de zi cu zi, ruptă de realitate, lenevind, citind, bând bere şi îndopându-mă cu mâncare bună de la Black Sea, făcând plajă, ascultând marea şi privind stelele, îngânând în acorduri de chitară cântece de suflet, râzând, dansând şi iubind ... Şi marile mele realizări: am înlocuit, aşa cum am promis, nişte amintiri mai puţin plăcute cu altele noi, frumoase, şi DA, AM ÎNVĂŢAT SĂ INOT!

Şi ce metodă mai bună de relaxare decât să te întorci la "traiul simplu şi exact", departe de griji, de gânduri şi de mulţimea dezlănţuită? Ce terapie mai bună după atâta muncă, stres, oboseală şi nervi, decât să pluteşti purtat de mare, să simţi gustul sărat al pielii celuilalt, să auzi valurile spărgându-se de mal şi să numeri stelele căzătoare?

Şi ca să-mi fie bucuria completă, am primit, în sfârşit, The Collected Poetry of Nikki Giovanni , mult aşteptată şi îndelung savurată.
Doar o poezie, mai jos, pentru exemplificare:

How Do You Write A Poem?

how do you write a poem
about someone so close
to you that when you say ahhhhh
they say chuuuu
what can they ask you to put
on paper that isn't already written
on your face
and does the paper make it
any more real
that without them
life would be not
impossible but certainly
more difficult
and why would someone need
a poem to say when i come
home if you're not there
i search the air
for your scent
would i search any less
if i told the world
i don't care at all
and love is so complete
that touch or not we blend
to each other the things
that matter aren't all about
baaaaaanging (i can be baaaanged all
day long) but finding a spot
where i can be free
of all the physical
and emotional bullshit
and simply sit with a cup
of coffee and say to you
"i'm tired" don't you know
those are my love words
and say to you "how was your
day" doesn't that show
i care or say to you "we lost
a friend" and not want to share
that loss with strangers
don't you already know
what i feel and if
you don't maybe
i should check my feelings

Quote of the Day

2010-06-28T20:16:00.000+03:00

"I liked walking; it was like writing in longhand."

Paul Theroux - My Secret History

Miscellaneous

2010-06-18T18:32:00.000+03:00

- M-am delectat în ultimul timp, după o pauză nepermis de lungă, cu trei ieşiri la teatru: American Buffalo, savuroasă pur şi simplu, aş mai merge o dată; S-a sfârşit cum a început, un comic mai mult de situaţie şi gestică ce poartă clar amprenta lui Horaţiu Mălăele; şi Lear, la Bulandra, care mi-a făcut poftă să recitesc tragediile lui Shakespeare...

- După un intermezzo în literatura franceză, am reluat lecturile în engleză, limbă pe care o simt mult mai aproape şi mai expresivă, cu My Secret History, Paul Theroux. Amuzantă şi inteligentă, e o carte pe care abia mă îndur să o las din mână...

- O fi de la căldură, de la criză, sau pur şi simplu de la viaţă, nu ştiu, dar orice ar fi, îi face pe oameni morocănoşi şi răi, absolut gratuit. Pe stradă, în locuri publice sau în mijloacele de transport, întâlnesc din ce în ce mai des figuri acre care răspund răstit şi înciudat la întrebări sau rugăminţi adresate pe un ton politicos. Şi uite aşa ajung să le urez unora să mai stea pe acasă (a se citi printre rânduri)...

- În plus, zile aglomerate la muncă, nervi diverşi şi căldură mare, monşer… aşa că uneori îmi vine să ţip şi eu ca în tabloul lui Munch:

- Daaaar, cam peste două săptămâni încep o parte din concediu şi abia aştept să mi-l petrec în cel mai pur stil doimaist, într-un dolce far niente, cu o carte în mână şi o bere în cealaltă.

- Şi ca să închei pe un ton optimist, mi-am propus ca pentru orice amintire neplacută asociată cu un loc sau o persoană să creez una plăcută (sau chiar mai multe) care să o anuleze pe prima.

Şi o melodie care să mă inspire:

Medo

2010-06-06T12:24:00.000+03:00

Quem dorme à noite comigo
É meu segredo,
Mas se insistirem, lhes digo,
O medo mora comigo,
Mas só o medo, mas só o medo

E cedo porque me embala
Num vai-vem de solidão,
É com silêncio que fala,
Com voz de móvel que estala
E nos perturba a razão

Gritar: quem pode salvar-me
Do que está dentro de mim
Gostava até de matar-me,
Mas eu sei que ele há-de esperar-me
Ao pé da ponte do fim.

Lucruri care mă fac să zâmbesc...

2010-05-31T21:40:00.000+03:00

Bileţele vechi şi etichete de bere pe care eu şi prietenii mei din facultate scriam tot ce ne trecea prin cap, pentru aducere aminte...

Îngheţata Nirvana cu caramel şi praline...

Zâmbetul lui când îi port cămaşa...

Nebuni care umblă prin ploaie, sub o umbrelă de terasă, cântând cât îi ţin plămânii "Laaaaa muuuulţi aaaani!"...

Vocea dulce a nepotului meu care-mi dă jucării prin webcam...

Conversaţiile telefonice cu părinţii mei, care-mi aduc aminte de serialul Superman şi conversaţiile telefonice cu părinţii lui...

The "Nicest Thing"...

Mesajele de noapte bună...

Poeziile lui Nikki Giovanni...

Peter Pan şi Alice in Wonderland...

Plăcinta cu mere şi cea cu brânză dulce şi stafide...

Mirosul de ploaie de vară... şi de cărţi noi...

Bătrâni care se plimbă prin parc ţinându-se de mână...

Prietenii care-mi răspund la întrebări ciudate...

(va urma)

Pe voi ce vă face să zâmbiţi?

Dă marfa, arată banii!

2010-05-17T18:10:00.000+03:00

Sunt client şi lucrez cu clienţi. De câţiva ani, am observat o îmbunătăţire a comportamentului prestatorilor de servicii, pe de o parte, şi al beneficiarilor acestor servicii, pe de altă parte. Adică intri într-un magazin / birou şi ţi se zâmbeşte, ţi se mulţumeşte dacă ai cumpărat ceva şi ţi se urează o zi bună. Sau, invers, vine clientul şi ridică lucrarea, mulţumeşte, plăteşte şi este recunoscător pentru o treabă bine făcută. Ba mai mult, am observat că politeţea şi amabilitatea s-au extins chiar şi în piaţa de zarzavaturi, unde băbuţele ştiu că e frumos să-ţi mulţumească şi să te mai cheme pe la ele. Că unde-ţi place, te mai duci, nu? Logic!

Ei bine, în ambele tabele se mai întâlnesc încă reacţii şi comportamente nelalocul lor. Adică vânzătoare care comentează de faţă cu tine că le enervează clienţii care doar se uită şi nu cumpără nimic, sau funcţionari care-ţi răspund acru la câte o întrebare. Se mai întâmplă, depinde şi unde te duci. Din tabăra cealaltă, a clienţilor „needucaţi”, am eu nişte poveşti care mi s-au întâmplat în ultimele zile.

Situaţia nr. 1: Primesc o solicitare, spun preţul, convenim să preiau comanda, de nevoie mai ascult şi explicaţiile vorbăreţei mele cliente, iar când predau lucrarea am neplacuta surpriză să constat că se miră, că e prea scump, că „dincolo era mai ieftin”, că numai atât nu merge?!?!?

În mod normal, nici nu ar trebui să stau la discuţii în cazuri din astea. Dar cred că am fost prea mirată şi jignită că sunt pusă în postura de a-mi negocia tariful acceptat iniţial. În plus, nu-mi place să mă târguiesc ca la piaţă. Eu prestez muncă intelectuală, pentru care garantez calitatea şi rapiditatea, nu dau cu sapa, nu ne înţelegem ca între vecini, că mai dau eu o ţuică, îmi mai împrumuţi tu roaba. În momentul în care nu-mi plăteşti preţul cu care ai fost de acord, deşi nu ai ce reproşa serviciului prestat de mine, îţi baţi joc de munca mea şi de timpul consumat. Cu atât mai mult cu cât nu era nici pe de parte vorba de o sumă colosală, ci de 25 RON amărâţi.

Situaţia nr. 2: Se aseamănă cu prima, adică spun preţul, e de acord, vine să ia lucrarea şi îi explic că mi s-a terminat chitanţierul, am comandat altul, dar durează câteva zile. Prin urmare, o să-i dau chitanţă când îl primesc. Atenţie, ne cunoaştem, nu e o străină cu care sunt slabe şanse să mă mai întâlnesc a doua oară sau care să aibă motive să se îndoiască de corectitudinea mea. Strâmbă din nas şi cu proxima ocazie îmi aminteşte că nu i-am dat chitanţa. Ii explic că încă nu am primit chitanţierul, dar cum îl am, cum îi dau. Moment în care intervine celălalt argument, că „dincolo era mai ieftin”.

Şi atunci îi explic şi ei şi oricui mai vrea să audă: dacă nu-ţi convine preţul, mulţumeşti frumos pentru informaţie şi te duci să cauţi în altă parte. Nu-ţi dai ochii peste cap, nu te strâmbi, nu dai mărunţel din buze! Spui ÎNAINTE de a ţi se presta serviciul că nu eşti de acord, nu vii PE URMĂ să-mi reproşezi că e prea scump. Aşa nu mai irosim nici timp, nici bani, nici nervi. Eu nu trag pe nimeni de mână să vină la mine, dacă mi se propune o lucrare şi mă interesează, o accept, dacă nu, cu mărunţişuri nici nu-mi vine să mă încurc pentru că e mai mare bătaia de cap la câtă hărţogăraie am de făcut şi la cât trebuie să plătesc pe urmă la stat pentru nişte lei amărâţi. Dar asta e altă poveste.

În concluzie, sunt oameni şi oameni, sunt clienţi şi clienţi, sunt situaţii şi situaţii. Filosofia mea e să mă port cu ceilalţi cum mi-ar plăcea să se poarte ei cu mine. De cele mai multe ori, reciprocitatea funcţionează, dar din când în când se mai întâmplă câte o situaţie din asta, se mai trezeşte câte unul care-mi dă în cap, care se gândeşte cum să iasă cât mai ieftin, nu şi să-mi respecte munca, care suspectează mincinoşi şi trişori peste tot, care uită că orice serviciu se plăteşte sau că, în general, trebuie să dai ca să primeşti, vorba francezului, "donnant donnant". Ştiu că nu ajunge să te plângi de cum stau lucrurile, ci trebuie să şi faci ceva ca să le schimbi. Aşa că încerc să fac schimbarea asta să plece de la mine şi de la cei din jurul meu. Să vedem...

Cu liniuţă de la capăt (III)

2010-05-13T21:30:00.000+03:00

- Mi-a plăcut „Supleantul” lui Petru Popescu, deşi nu mă aşteptam sau poate tocmai din motivul ăsta. Auzisem despre carte, îl văzusem pe el invitat la Garantat 100% unde mi se păruse destul de arogant şi mărturisesc că am fost şi curioasă. Meritul lui, după părerea mea, este că, în scris, ştie să pună frumos în cuvinte aroganţa asta. Lucru care nu-i iese şi când i se ia vreun interviu. Una peste alta, am făcut rost şi de primul lui roman, cel despre care vorbeşte în avion cu Zoe. Să vedem...

- Am reluat lecturile în franceză, în mod inspirat, zic eu, cu „L’Etranger” al lui Camus. Culmea, îmi aduc aminte pasaje din roman, deşi cred că nu l-am mai citit de pe vremea liceului. Şi-mi place la fel de mult. Am început „Voyage au bout de la nuit”, dar din ăsta chiar că nu-mi aduc aminte mare lucru.

- Din când în când, sunt severă şi tăioasă cu cine poate n-ar merita. Reacţionez convinsă fiind că sunt îndreptăţită să fac observaţia respectivă, pentru ca apoi să-mi pară rău că am fost atât de dură. Oare mi-am pierdut eu răbdarea, m-a înrăit oraşul ăsta sau am uitat că poţi obţine rezultate şi cu duhul blândeţii, poate chiar mai bune decât cu pedeapsa?

- Iar spumeg când oameni care nu au competenţa să te conducă sunt puşi în poziţia în care pot s-o facă.

- Oboseală multă şi cruntă, care ia formă de cifre şi litere chiar şi în somn. Nu-mi plac visele astea. Vreau să mă uit la stele pe malul mării, în zgomot de valuri şi miros de alge...

Alifantis mood

2010-05-12T20:48:00.001+03:00

Viaţa la ţară

2010-04-26T13:27:00.000+03:00

Cum intri în curte, sare pe tine un câine bucuros că ai ajuns acasă. Liliac la poartă, flori în grădină, un umbrar în devenire şi o bancă ce te îmbie la lenevit în aer liber. În spate, curtea se întinde cu coteţe de găini, de porci, magazii de scule, seră şi câmp cât vezi cu ochii. Un cocoş alb strigă cât poate el de tare, să le amintească găinilor închise alături că el e şeful. Stârnit, un porc se ridică în două picioare peste gard, mai mai să-ţi aplice o ştampilă.
E linişte şi bine. Tihna atât de mult dorită şi absentă din nebunia zilnică bucureşteană. Şi mâncarea are alt gust, mai bun, în aer curat şi cu produse din cultura proprie. Şi vinul merge altfel.
Gospodarul se laudă cu munca lui: „Uite, aici am plantat roşii şi castraveţi. Acolo am un corcoduş, măr am mai în faţă...”. Zâmbesc cu gândul la corcoduşele în care mi se strepezeau dinţii în copilărie...
Mi se face un dor puternic de bunica mea, pe care o văd atât de rar, şi de zilele petrecute la ţară demult, când eram de-o şchioapă. De trezitul devreme în cântec de cocoşi, de vocile în surdină răzbătând de afară, de răcoarea dimineţii şi spălatul cu cana şi găleata...
De mirosul de leuştean şi mărar şi de ouăle galbene-galbene...
Oamenii sunt primitori la ţară, se cunosc şi se ajută între ei. Dacă vin să împrumute un căruţ, nu pleacă fără ca gazda să le ofere un păhăruţ, ca să meargă treaba mai bine. Seara, ies la poartă să mai stea de vorbă şi să se uite pe drum. Cât de ciudat mi se părea când eram mică să salut oameni pe care nu-i cunoşteam, dar „aşa e obiceiul la ţară”, mi se explica. Acum ştiu că aşa e frumos, iar femeile şi bărbaţii satului îmi răspund curioşi. Sunt o figură nouă. Au feţele îmbătrânite înainte de vreme şi mâinile muncite. Şi în fiecare figură o văd pe bunica...
Când plecăm, nu mai ştiu ce să ne mai dea din casă şi din curte. Primim bucuroşi şi ouă proaspăt culese din cuibar, şi leuştean adus acum din grădină, şi câteva crenguţe de liliac... Ne petrec cu privirea din poartă şi ne fac semn cu mâna până nu ne mai vedem. Se duce şi nodul din gât... până data viitoare.

Dor de Cluj

2010-04-17T16:35:00.000+03:00

Acum doi ani, în noiembrie, am fost pentru prima dată la Cluj, în interes profesional. Ştiam din auzite că e un oraş frumos, dar aşteptările mi-au fost depăşite. Plecată din aglomeratul şi zgomotosul Bucureşti, Clujul mi s-a părut incredibil de liniştit şi de elegant. Oamenii primitori, clădirile vechi, pitorescul străduţelor întortocheate, cu macadam, chiar şi viaţa de noapte, toate astea îmi aduceau aminte cumva de Timişoara şi de vremurile boeme petrecute acolo.
Pentru o vreme, mi-am dorit să trăiesc în Cluj şi timp de vreo două luni chiar m-am gândit serios la asta... Mă întreb dacă liniştea şi tihna de acolo n-ar deveni apăsătoare într-o zi, dar cu siguranţă le duc dorul aici.
Mi-aduc aminte că mă tot întrebam unde sunt oamenii şi aşteptam să iasă de la muncă, din case, să se umple străzile... Obişnuită cu nebunia capitalei, uitasem cum e, de fapt, să poţi respira în voie.
Pe lângă clădiri, oameni, atmosferă, Grădina botanică a fost cireaşa de pe tort. Am vizitat-o în ultima zi, înainte de plecare. Poate pentru că era toamnă şi culorile erau superbe, sau poate pentru că-mi părea rău că trebuie să plec după aceea, plimbarea cu pricina a avut un farmec aparte.
Am rămas cu un gust foarte plăcut şi cu nostalgia unui oraş în care sper să revin cât mai curând, unde m-aş putea simţi "acasă".

Mai multe poze, aici.

P.S. Monica, dacă citeşti asta, e cu dedicaţie pentru tine. :)

Tales of mere existence - part III

2010-04-14T21:29:00.000+03:00

For those who plan too much:))

Grammar

2010-04-14T21:06:00.000+03:00

It used to be all about
Me and my and I and mine,
Mostly about the past and present,
Sometimes even the conditional.
There used to be lots of question marks
And suspension points
And every once in a while
I would close the paragraph,
Turn the leaf and start a new page.
I would take a sentence,
Divide it and examine it
And squeeze every little meaning
That was or wasn’t in it.
Tiresome business, let me tell you.
But now I find myself
Mixing up my tenses, moods and pronouns
Using rather we and us,
The future and the subjunctive
And laughing while I’m doing it.
What have you done to my grammar?

Specialişti sau agramaţi?

2010-04-08T12:33:00.000+03:00

Ocazional îmi mai pică în mână hotărâri judecătoreşti de tradus, moment în care mă iau cu mâinile de cap, mai întâi pentru că limbajul juridic este, prin definiţie, o limbă aparte şi apoi pentru că respectivele documente sunt scrise cu picioarele.

Lăsând la o parte exprimările specifice şi greoaie, limba de lemn şi arhaismele care şi-aşa fac un text juridic greu de înţeles, aceste hotărâri sunt pline de greşeli de limbă. Gramatical şi logic vorbind, sunt un dezastru. Fraze de jumătate de pagină fără virgule şi cu subiecte multiple care se confundă de uiţi şi de unde ai plecat şi unde trebuia să ajungi, construcţii incorecte (ca să dau un singur exemplu: „singura în măsură care poate să verifice”), dezacorduri, cacofonii, repetiţii deranjante şi multe altele. Nu am pretenţia ca aceste acte să fie capodopere literare, dar ca simplu cititor şi, cu atât mai mult ca traducător, am pretenţia să fie inteligibile!

Şi atunci mă întreb cine le redactează în halul ăsta. Există Şcoala Naţională de Grefieri. Oare nu îi învaţă nimic acolo? Măcar regulile de bază ale gramaticii? Oare grefierii sunt simpli scribi care notează ce le dictează judecătorul? Trebuie să ne facem griji pentru logica judecătorilor dacă aceasta produce astfel de enunţuri? Întrebări retorice... să nu deviem de la subiect.

Ce aş vrea eu ar fi să le bag înapoi pe gât domnilor şi doamnelor grefieri actele cu pricina, ca să le rumege bine şi să se înveţe minte că nu aşa se redactează nişte documente oficiale. Ce-i mai rău e că ei între ei, la fel ca în orice branşă, îşi înţeleg jargonul, chiar şi aşa ilogic şi incorect cum „pare” din afară. Şi atunci, cine e de vină? Ei, că nu ştiu să se exprime corect româneşte, sau noi, ăştialalţi, că nu înţelegem „legaleza” lor?

După Paşte

2010-04-06T18:11:00.000+03:00

Holuri înguste şi cenuşii, oameni la fel de mohorâţi ca vremea de afară, făcându-şi în barbă planul pentru prima zi de muncă după Paşte, câte un 'neaţa mormăit sau uitat... nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu povesteşte, nimeni nu pare să ştie că e încă Paşte. S-au dus şi cozonacii, şi ouăle roşii, şi atmosfera de sărbătoare. N-au mai rămas decât grijile şi stresul de toate zilele...

Dar la un moment dat se aude o voce cârlionţată de puştoaică, rătăcită într-o clădire prea serioasă chiar şi pentru oamenii mari, care strigă cu ochi mari şi un zâmbet până la urechi: "Hristos a înviat!"

De Paşte...

2010-04-02T16:01:00.001+03:00

Anul ăsta, n-o să mai petrec Paştele în mod tradiţional, acasă, n-o să mai cânt Prohodul cu mama, n-o să mai particip la slujba de Înviere la bisericuţa din colţul străzii şi nici n-o să mai facem obişnuitele plimbări...
Ştiu că o să-mi lipsească toate astea, la fel cum o să-mi lipsească şi masa de familie, vizitele pe la neamuri şi râsetul victorios al bunicii care ne sparge pe toţi la ciocnitul ouălor de fiecare dată... :)

Anul ăsta drumurile mele mă duc pe alte tărâmuri, mai înzăpezite, unde o să sărbătoresc, dar altfel. Oricum, vom avea cozonaci şi ouă roşii, iar cu un pic de noroc, chiar şi pască şi drob. Vom avea linişte şi bucurie, chiar dacă numai două-trei zile, şi va fi o experienţă nouă. Aşa că abia aştept şi vă urez de pe acum Paşte fericit şi să ne vedem cu bine după...

Caut job!!!

2010-03-30T22:46:00.000+03:00

Caut un job fără stres, fără termene-limită, fără nervi, fără şefi, fără colegi isterici, fără lupte de orgolii, fără muşchi încordaţi, fără manii de toate felurile şi, mai ales, fără reguli absurde!
Caut un job unde să am libertatea să fac ce-mi place, unde să pot să fiu creativă, unde să nu fiu obligată să cer voie sau să dau socoteală şi unde să nu mi se impună chestii care nu-mi plac şi care nu mă lasă să mă simt confortabil.
Caut un job care să fie suficient de bine plătit ca să nu duc grija zilei de mâine şi care să-mi permită să călătoresc măcar ca în prezent.
Caut un job ideal într-o lume ideală...
Ideas anyone? :D

Va urma...

Identity

2010-03-25T18:25:00.001+02:00

Quotes from Milan Kundera's "Identity":

„'Yes, I can have two faces, but I can't have them at the same time. With you, I wear the scoffing face. When I'm at the office, I wear the serious face. I get the resumes of people looking for work at our place. It's up to me to recommend them or reject them. Some of them, in their letters, express themselves in this perfectly up-to-date lingo, with all the clichés, with the jargon, with all the required optimism. I don't need to see them or talk to them to detest them. But I know that those are the ones who will do the work well, and zealously. And then there are the ones who, in other times, would certainly be going into philosophy, or art history, or teaching French literature, but these days, for want of anything better, almost out of despair, they're looking for work at our place. I know that in their hearts they feel contempt for the job they're seeking and that therefore they are my kinfolk.”

„But no one can do a thing about feelings, they exist and there's no way to censor them. We can reproach ourselves for some action, for a remark, but not for a feeling, quite simply because we have no control at all over it.”

„'What is it? What's a happened?'
'Nothing, nothing,' she says.
'What do you mean, nothing? You're completely transformed.'
'I slept very badly. I had almost no sleep. I've had a bad morning.'
'A bad morning? Why?'
'No reason, really no reason.'
'Tell me.'
'Really, no reason.'
He insists. She finally says: 'Men don't turn to look at me any more.'
He stares at her, unable to understand what she is saying, what she means.
She is sad because men don't turn to look at her any more? He wants to say to her: And me? What about me? Me who goes searching for you for kilometres on the beach, me who shouts your name in tears and who could chase after you the length and breadth of the planet?
He doesn't say it. Instead, slowly, his tone low, he repeats her words: 'Men don't turn to look at you any more. Is that really why you're sad?'
She flushes. She flushes as he has not seen her flush for a long time. That flush seems to betray unconfessed desires. Desires so violent that Chantal cannot resist them, and she repeats: 'Yes, men, they don't turn to look at me any more.”

„As she did this, she heard the black man's mocking laughter again and thought that she was just like every other woman; her brassieres suddenly looked vulgar and idiotically feminine.”

“…a couple was plunged in a bottomless silence. Managing silence under the eyes of other people is not easy. Where should the two of them turn their gaze? It would be comical for them to look directly at each other and not say a word. Stare at the ceiling? That would seem to be making a display of their muteness. Observe the neighbouring tables? They might intercept looks of amusement at their silence, and that would be still worse.”

„'Two people in love, alone, isolated from the world, that's very beautiful.
But what would they nourish their intimate talk with? However contemptible the world may be, they still need it to be able to talk together.'
'They could be silent.'
'Like those two, at the next table?' Jean Marc laughed. 'Oh, no, no love can survive muteness.'”

Still water

2010-03-08T21:27:00.001+02:00

“You’re like still water”,
someone once told me,
“And still waters run deep.”
So be careful with that stone!
If you throw it at the surface,
it might go deep down
where you can’t reach it
and take it back.

Phenomenal Woman

2010-03-08T14:12:00.000+02:00

"Pretty women wonder where my secret lies.
I'm not cute or built to suit a fashion model's size
But when I start to tell them,
They think I'm telling lies.
I say,
It's in the reach of my arms
The span of my hips,
The stride of my step,
The curl of my lips.
I'm a woman
Phenomenally.
Phenomenal woman,
That's me.

I walk into a room
Just as cool as you please,
And to a man,
The fellows stand or
Fall down on their knees.
Then they swarm around me,
A hive of honey bees.
I say,
It's the fire in my eyes,
And the flash of my teeth,
The swing in my waist,
And the joy in my feet.
I'm a woman
Phenomenally.
Phenomenal woman,
That's me.

Men themselves have wondered
What they see in me.
They try so much
But they can't touch
My inner mystery.
When I try to show them
They say they still can't see.
I say,
It's in the arch of my back,
The sun of my smile,
The ride of my breasts,
The grace of my style.
I'm a woman

Phenomenally.
Phenomenal woman,
That's me.

Now you understand
Just why my head's not bowed.
I don't shout or jump about
Or have to talk real loud.
When you see me passing
It ought to make you proud.
I say,
It's in the click of my heels,
The bend of my hair,
the palm of my hand,
The need of my care,
'Cause I'm a woman
Phenomenally.
Phenomenal woman,
That's me."

By Maya Angelou

La mulţi ani! :)

Later edit: Şi o melodie să vă meargă la suflet

Între paranteze

2010-03-07T14:54:00.000+02:00

Când simt că viaţa din jurul meu mă apasă, că nu mai pot să respir, că mă omoară rutina sau grijile (făcute aiurea de cele mai multe ori), cea mai la îndemână metodă de relaxare este să mă duc într-o librărie.
Să mă pierd printre rafturile înţesate de cărţi, să parcurg copertele felurite până un nume sau un titlu îmi atrage atenţia, să iau cartea în mână, să o răsfoiesc, să-i simt mirosul... Îmi place să redescopăr acolo cărţi citite demult sau altele recent apărute, cărţi la care jinduesc de ceva vreme sau altele de care nici măcar n-am auzit. Atunci uit de toate, ca şi cum aş fi lăsat la intrare şi plictiseală, şi tristeţi, şi temeri, ca şi cum m-aş fi pus între paranteze...
Şi cea mai mare bucurie este să-mi aleg măcar două-trei pe care să le iau acasă şi cu care să mă cufund într-un fotoliu sau să mă tolănesc în pat, neapărat având pe aproape ceva bun de ronţăit şi o ceaşcă cu ceai, o muzică lentă în surdină şi... gata, reţeta perfectă pentru o după-amiază de duminică.
Ultimele achiziţii: Milan Kundera - The Unbearable Lightness of Being (deşi deja citită) şi Sandra Cisneros - Caramelo.
Lectură plăcută!

Because I say so!

2010-03-05T16:28:00.000+02:00

De când mă ştiu, am o problemă cu autoritatea. Probabil din cauză că m-a crescut mai mult mama, care mi-era prietenă, nu bau-bau de care să-mi fie frică, şi probabil pentru că tata, chiar când era în zonă, nu era niciodată un personaj autoritar, nici măcar când încerca.

Din spirit de rebeliune, m-am străduit să stau pe propriile picioare şi aşa am ajuns să fiu destul de independentă, ba chiar sălbatică uneori. Ăsta e şi motivul pentru care tolerez greu relaţiile cu şefii, oricare ar fi ei. Nu-mi place să mi se impună ceva, nu pot să fac ceva doar pentru că mi se spune, fără să primesc şi o explicaţie. Nu pot să fiu simplu executant, trebuie să trec totul prin filtrul gândirii, trebuie să înţeleg. Dacă ceva mi se pare lipsit de logică sau incorect, mă revolt. Principiul „Faci aşa pentru că aşa spun eu” nu funcţionează la mine.

Din ce am văzut până acum, şefii se încadrează în două categorii din punctul ăsta de vedere. În prima intră cei care te cunosc şi te respectă şi au încredere în tine că eşti în stare să iei decizii corecte şi că-ţi faci treaba bine şi care au destulă consideraţie pentru tine ca să te trateze ca pe un specialist în munca ta, nu ca pe un subordonat care e acolo ca să primească ordine de la ei şi să le satisfacă ego-ul. E drept că e o categorie cam utopică, să spunem că am întâlnit oameni care se apropiau de modelul ăsta, but not quite.

În a doua categorie intră cei care suferă de un complex (de inferioritate sau altfel) şi care simt nevoia să-şi încordeze muşchii ca să se impună, să arate cine sunt ei. E o categorie mai răspândită. Tot felul de şefuţi care sunt aşa încântaţi de poziţia ocupată încât din când în când trebuie să se satisfacă arătându-şi autoritatea faţă de oamenii din subordine. E un fel de masturbare profesională. Sunt convinsă că nu e deloc specifică corporaţiilor, ci e probabil mai des întâlnită în întreprinderile de stat. Nu contează. Aici e ceva personal.

Şi când şeful îmi spune mie „faci asta pentru că aşa zic eu, altfel te penalizez”, deşi argumentele lui nu rezistă în faţa alor mele, atunci mă revolt. Dacă are argumente mai bune ca ale mele, dacă ştie să mă facă să înţeleg legitimitatea poziţiei lui, atunci ok, de acord, ascult şi mă supun. Că se presupune că de aia e şef, că ştie mai bine. Dar să nu se încordeze degeaba în faţa mea, că asta nu mă face să-l respect, ba chiar dimpotrivă.

Şi în momente ca ăsta ies la suprafaţă toate nemulţumirile mele faţă de ei şi de tot restul. În momente ca ăsta iese la iveală sălbăticia din mine, pe care atât de tare mă străduisem să o îmblânzesc şi pe care încercasem să o păcălesc cu zâmbete şi frânturi de dialog legat cu oameni care nu-mi plac. Nu, spun tare că nu-mi place de ei, nu am nimic în comun cu ei şi nu pot să mă prefac măcar. Nu mă pasionează hainele lor de firmă, nu pot să schimb impresii despre cele mai hot cluburi din Bucureşti sau cele mai cool saloane de manichiură şi pedichiură, nu mă impresionează vacanţele petrecute în insule exotice şi aerele de piţipoance corporatiste. Nu pot să mă apropii de oamenii ăştia, iar dacă-mi mai sunt şi şefi, e cu atât mai grav.

Atunci iar îmi vine să mă duc în vârf de munte „să vieţuiesc sălbatic”, vorba cântecului, departe de şefi şi şefuţi, de termene limită, de fiţe, aere, de nebunia civilizaţiei, de ştiri de tot rahatul despre întâmplări de tot rahatul, de legi idioate date de oameni idioţi, de aglomeraţie şi prostie, de circ şi răutate.

Şi noroc cu Nikki Giovanni, care bine a mai zis ce a zis:

“When I Die

when i die i hope no one who ever hurt me cries
and if they cry i hope their eyes fall out
and a million maggots that had made up their brains
crawl from the empty holes and devour the flesh
that covered the evil that passed itself off as a person
that i probably tried
to love”

Word of the day

2010-03-03T15:30:00.000+02:00

Din seria cuvintelor cu pronunţie ciudată, am dat astăzi peste „obligor” şi „obligee” şi modul neverosimil în care se pronunţă ele, conform Webster.

După ce le-am ascultat de câteva ori pe fiecare în parte şi m-am minunat, am început să le şi repet, poate poate se lipeşte pronunţia de mine. Aş! Şi m-am simţit ca în copilărie, când mă jucam cu un cuvânt banal repetându-l până-şi pierdea orice semnificaţie pentru mine.

Sper doar să nu fiu vreodată pusă în situaţia de a le pronunţa în mediu profesional, pentru că am eu vaga bănuială că m-aş strâmba muuuuult până să-mi iasă. :))

De Adrian Păunescu

2010-02-28T16:43:00.000+02:00

Pentru că am revăzut recent fragmente din Cenaclul Flacăra şi pentru că poetul Adrian Păunescu îmi place foarte tare şi pentru că pe versurile lui au fost scrise cântece atât de dragi mie, transcriu mai jos două dintre poeziile lui care mă emoţionează pe mine. Lectură plăcută!

Cu tine

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

A mea

Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane - dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Şi coloană sonoră, tot pe versurile lui:

Fly me to the moon

2010-02-15T23:42:00.001+02:00

Every now and then

2010-02-09T13:43:00.000+02:00

Every now and then I fall to pieces. My card castle crumbles down and scared eyes look at me from all over the floor. And from within. I dive deeper and deeper into the abyss until I’ve hit the bottom. I indulge in my misery. I feed on it. Until, one day, I decide I’ve had enough and rise again. It’s time for a brand new day.

Every now and then I set out to start from scratch. Reset my frame of mind. Change my ways. Look for alternatives. Turn my world upside down. Or, at least, that’s how it feels. And it’s an empowering feeling. Finding within yourself resources you never knew you had. Becoming. Being. Exulting.

Every now and then I put my life between brackets. Or, rather, my usual life, with its home-work-stuff-back home-routine. I take a step outside this vicious circle and breathe. Over and over again, to fill my lungs with fresh, new air for later on…I refill my batteries. For a few days, I’m somewhere else. Someone else.

Every now and then I’m on top of the world. Life takes me by surprise and turns my whole world upside down. This time, it doesn’t just feel so, it is so. Things fall into place, everything feels right and I’m happy. I enjoy every little second of it, hoping it’s gonna last for as long as possible.

Now… then…

Tăcerile din piept

2010-01-22T18:22:00.000+02:00

Doris Lessing about education and books

2010-01-19T22:49:00.001+02:00

These are excerpts from the preface to The Golden Notebook (June 1971):

"It starts when the child is as young as five or six, when he arrives at school. It starts with marks, rewards, "places", "streams", stars and still in many places, stripes. This horserace mentality, the victor and loser way of thinking... [...] From the very beginning, the child is trained to think in this way: always in terms of comparison, of success and of failure. It is a weeding-out system: the weaker get discouraged and fall out; a system designed to produce a few winners who are always in competition with each other. [...]
The other thing taught from the start is to distrust one's own judgement. Children are taught submission to authority, how to search for other people's opinions and decisions, and how to quote and comply."

"Dear Student, you are mad. Why spend months and years writing thousands of words about one book, or even one writer, when there are hundreds of books waiting to be read. You don't see that you are the victim of a pernicious system. And if you have yourself chosen my work as your subject, and if you do have to write a thesis - and believe me I am very grateful that what I've written is being found useful by you - then why don't you read what I have written and make up your own mind about what you think, testing it against your own life, your own experience. Never mind about Professors White and Black."

"There is only one way to read, which is to browse in libraries and bookshops, picking up books that attract you, reading only those, dropping them when they bore you, skipping the parts that drag - and never, never reading anything because you feel you ought, or because it is part of a trend or a movement. Remember that the book that bores you when you are twenty or thirty will open doors for you when you are forty or fifty - and vice-versa. Don't read a book out of its right time for you. [...] The people who have been conditioned into thinking only in terms of what is written - and unfortunately nearly all the products of our educational system can do no more than this - are missing what is before their eyes."

"...when a book comes out on a certain subject, let's say star-gazing, instantly o dozen colleges, societies, television programmes write to the author asking him to come and speak about star-gazing. The last thing it occurs to them to do is to read the book. This behaviour is considered quite normal, and not ridiculous at all..."

Lemn de foc

2010-01-19T19:00:00.000+02:00

Şi va veni o vreme când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.
Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...
Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură...
Tu însuţi mă vei pune pe foc, cum se cuvine,
Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.
Şi n-ai să ştii probabil, prin crivăţul de sânge,
De ce se uită focul în ochii tăi şi plânge...

Adrian Păunescu

Despre munte şi zăpadă...

2010-01-18T22:41:00.000+02:00

Când Bucegii dau zvon de piatră şi izvoare,
Oriunde-ai fi, răspunde la a lor chemare.
Caraimanul, Coştila ascunsă sub un nor
Şi Morarul te vor primi la pieptul lor...

Voiam să povestesc mai multe, dar cuvintele sunt de prisos. De ajuns să spun că-mi lipsise tare mult, că mi-a prins tare bine şi că sper să reiau bunele obiceiuri şi să mă ţin de ele.

Poze aici.

It's elementary, my dear Watson!

2010-01-12T11:13:00.000+02:00

Prefer oricând să citesc un autor în limba în care a scris (dacă o ştiu, desigur) şi să aud un film in varianta originală. Din punctul ăsta de vedere, spre deosebire de francezi, nemţi, italieni etc., avem noroc că nu se dublează filmele la noi. Şi faţă de copiii de acum, avem noroc că am prins desenele animate cu vocile originale. Nu cred că farmecul e acelaşi dacă nu-l auzi pe Jerry zicând „Touché, Pussy Cat!”, pe Bugs Bunny cu „What’s up, doc’?” sau pe Tweety cu „I thought I saw a pussy cat! I did, I did!”.
Dar asta e altă discuţie. Ce voiam să spun e că am privilegiul să pot citi o carte sau urmări un film în limba engleză şi să mă prind de poante şi subtilităţi fără traducere. Dar pentru cei care nu pot să facă asta, traducerea trebuie să fie cât mai bună, cât mai aproape de sens şi cât mai naturală. Ştiu ce înseamnă traducerea de carte, am încercat-o şi am văzut pe pielea mea câtă muncă implică. Am făcut şi subtitrare, care se supune altor reguli, are de respectat tot felul de constrângeri, aşa că ştiu cât e de delicat uneori să redai sensul cât mai eliptic şi să sune şi natural, pe deasupra. Dar când nu e vorba de subtilităţi, ci de greşeli grosolane, nu mai e nicio scuză.
Am văzut aseară ultimul Sherlock Holmes. Distractiv, în purul stil al lui Guy Ritchie, deşi i s-a tot reproşat că nu e fidel personajului consacrat. Din când în când, îmi mai aruncam ochii şi pe traducere. Defect profesional, ce să-i faci? Mai bine mă abţineam. Sau mai bine se abţinea domnişoara Raluca Gabriela Cîrcea să traducă. Sau se documenta dacă nu era sigură de nişte cuvinte, banale de altfel. Am văzut că are şi antecedente. Mă rog, confuzii de genul faith – fate, sau industrial – industrious (citez din memorie):
Discuţie între Sherlock şi membrii Ordinului:
- We can’t ask you to have our faith!
- Nu-ţi putem cere să ai soarta noastră*.
Şi tot Sherlock, discutând cu Watson despre un impresionant proiect de construcţii din Londra:
- What an industrious town!
- Ce oraş industrial!*
Mă rog, probabil au mai fost şi altele, dar e păcat să aibă filmul de suferit din cauza unei traduceri proaste. Şi e păcat şi că traducerile astea, cu atât mai mult cu cât sunt pentru marele ecran şi nu descărcate de pe internet, nu sunt făcute de profesionişti.

The Boy Named Crow

2010-01-11T13:07:00.000+02:00

The boy named Crow steps in, every once in a while, to retort to Kafka’s many questions and thoughts on life, death, love and the meaning of it all. He’s Kafka’s alter ego, a voice in his head that provides answers or advice when needed. Although Kafka means “crow” in Czech, his voice is not at all sharp and dissonant, like a crow’s. Quite on the contrary, his sluggish voice is actually the voice of reason and wisdom.

The girl named Ella is my alter ego, the voice in my head that can say things I can’t always say out in the open. Crow and Ella walk together, behind Kafka and myself or sometimes even in front of us. Oblivious of the world around, of the faces that surround me in the subway, I follow Kafka into the forest, to the hidden entrance, wondering along with him whether Miss Saeki really was his mother, what Nakata has to do with it all, how Oshima and Hoshino will turn their lives after this... Crow sets things straight from time to time and then we move on. I like it when his voice chimes in, it’s like a mechanism that helps this twisted, poetic plot move forward. Ella does the same, although I’m not so sure about the wisdom part. Nevertheless, she speaks up, following me around in my own weird plot, letting her voice heard when needed.

"Sometimes fate is like a sandstorm that keeps changing directions, Crow says. Sometimes fate is like a sandstorm that keeps changing directions. You change direction but the sandstorm chases you. You turn again, but the storm adjusts. Over and over you play this out, like some ominous dance with death just before dawn. Why? Because this storm isn’t something that blew in from far away, something that has nothing to do with you. This storm is you. Something inside of you. So all you can do is give in to it, step right inside the storm, closing your eyes and plugging up your ears so the sand doesn’t get in, walk through it, step by step. There’s no sun there, no moon, no direction, no sense of time. Just fine white sand swirling up into the sky like pulverized bones. That’s the kind of sandstorm you need to imagine." (…)
The boy called Crow softly rests a hand on my shoulder, and with that the storm vanishes.
"From now on--no matter what--you've got to be the world's toughest fifteen year-old. That's the only way you're going to survive. And in order to do that, you've got to figure out what it means to be tough. You following me?"
I keep my eyes closed and don't reply. I just want to sink off into sleep like this, his hand on my shoulder. I hear the faint flutter of wings.
"You're going to be the world's toughest fifteen-year-old," Crow whispers as I try to fall asleep. Like he was carving the words in a deep blue tattoo on my heart.
"And you really will have to make it through that violent, metaphysical, symbolic storm. No matter how metaphysical or symbolic it might be, make no mistake about it: it will cut through flesh like a thousand razor blades. People will bleed there, and you will bleed, too. Hot, red blood. You'll catch that blood in your hands, your own blood and the blood of others. And once the storm is over you won't remember how you made it through, how you managed to survive. You won't even be sure, in fact, whether the storm is really over. But one thing is certain. When you come out of the storm you won't be the same person who walked in. That's what this storm's all about.”

- You’ve got to trust yourself and others a little bit more, the girl named Ella says.

To the world, I live my life quietly

2010-01-06T16:30:00.000+02:00

Sunt o persoană discretă. Îmi place ca viaţa mea să fie doar a mea, fără ca străinii să intre cu bocancii şi să-şi lase urmele în ea. De multe ori, bocancii lor iau forma unor sfaturi bine-intenţionate, venite de la cei care îşi permit să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui să-mi croiesc eu viaţa, care încearcă să-mi impună mie modelele lor, standardele lor, drumul lor. Dar nici măcar aşa, îmbrăcate în haine binevoitoare, nu le agreez. O fi tumultul tinereţii, senzaţia aia că „eu ştiu mai bine”, că nu e treaba nimănui ce fac eu şi cum, că trebuie să fac propriile greşeli ca să îmi învăţ propriile lecţii. Sau nu.

Desigur, în categoria străinilor nu intră prietenii, la care eu merg pentru o părere obiectivă (în orice caz, mai obiectivă decât a mea), pentru o vorbă bună sau un şut în fund, când simt nevoia. Cu ei pot să împărtăşesc o mare parte din ce mi se întâmplă, din ce trăiesc, din ce simt, din ce vreau. Pentru ei, viaţa mea poate fi zgomotoasă: cu surle şi trâmbiţe, ca după o bătălie câştigată, sau cu lovituri de gong ce anunţă începerea unui nou spectacol, ca la teatru, cu fluierături care penalizează sau cu aplauze ce recompensează, cu hohote de râs ori de plâns, cu valuri sparte şi bolerouri pe malul mării la răsărit, cu cântece de munte şi foşnet de frunze pe cărare... Pentru ei, viaţa mea prinde viaţă.

Altfel, sunt momente sau trăiri pe care îmi place să le păstrez doar pentru mine. Sunt adevărate furtuni sau jocuri de artificii pe care vreau să le trăiesc doar eu. Sunt războaie şi tratative de pace pe care le port singură şi armistiţii de care mă bucur în mod egoist. Sunt aventuri care mă trimit în al nouălea cer şi pe care îmi vine uneori să le strig cât mă ţin plămânii, dar care şi-ar pierde farmecul odată împărtăşite. E viaţa mea a cărei frumuseţe ar fi pătată dacă ar intra cineva cu bocancii in ea... Şi atunci, pentru lume, îmi trăiesc viaţa în linişte...

Contabilitate

2010-01-05T16:27:00.000+02:00

Tendinţa naturală la orice sfârşit, respectiv început de an este să ne facem contabilitatea personală, bilanţul ultimelor 12 luni şi planuri pentru următoarele 12. Vorba lui Sorescu, să tragem o linie neagră şi să adunăm „Câteva momente când era să fim fericiţi / Câteva momente când era să fim frumoşi / Câteva momente când era să fim geniali”. Dacă n-am fost anul trecut, ne promitem că o să fim anul viitor. Şi o luăm de la capăt cu lista de rezoluţii şi cu rezerve proaspete de speranţă şi hotărâre.

Ca să folosesc două clişee într-o singură frază, pragul dintre ani e „un moment magic”, cum spun francezii. Şi ne încăpăţânăm să credem în magia asta şi în puterea acestei nopţi de a influenţa tot restul anului. Căutăm să fim veseli şi înconjuraţi de prieteni şi să avem de toate pe masă şi să fim atunci, de revelion, aşa cum am dori să fim tot anul. În fond, de ce nu? Momentul ăsta este poate cel mai bun pretext pentru a ne simţi bine sau a ne pune ordine în viaţă, dacă este cazul.

Pentru prima dată, însă, tot în mod natural şi absolut spontan, anul ăsta n-am mai tras linie, n-am mai adunat, n-am mai scăzut, n-am mai reflectat la ce a fost sau la ce o să fie, n-am mai luat hotărâri, n-am mai făcut promisiuni, n-am mai contabilizat bucurii sau regrete. În schimb, am încercat să las deoparte orice fel de griji şi temeri, să mă bucur doar de prezent, să mă relaxez, să mă pierd într-un dolce far niente, să am în suflet oameni dragi şi gânduri bune şi să am încredere.

Aşa că, reluând convenţia de mai sus, sper ca starea asta de bine să continue şi să crească în noul an, fără liste, fără planuri, fără constrângeri, fără contabilizări, ci ca o constantă surpriză plăcută... extraordinarul ca normalitate.

Scrofulos la datorie

2009-12-28T18:37:00.000+02:00

Nu ştiu a cui culme o fi asta, a conştiinciozităţii, a prostiei, a ... (e ok, nu răspundeţi), dar e culmea să te trimită şefa acasă mai devreme că, vorba aia, în perioada asta tot românu e mai degrabă cu gandu' la sarmale şi vin, nu la muncă, iar tu, fraier conştiincios, să nu pleci, că ai de lucru!!! Bine că te-au angajat pe tine, că altfel dădeau faliment! Vezi că au adus mortaru' în Piaţa Victoriei, să-ţi facă statuie! Suckeeeeeeeeeeeeeeeer!!!

Crăciun fericit!

2009-12-25T12:22:00.000+02:00

Crăciunul meu e aproape ca-n poveşti, cu zăpadă multă care scârţâie sub picioare şi un ger care-ţi înroşeşte obrajii.
Acasă, cu aceeaşi bisericuţă din colţul străzii şi oraşul gătit de sărbătoare.
Câte un prieten din copilărie iese acum cu propriul puşti la joacă în faţa blocului.
Copii ne colindă la uşă, cu vocile tremurânde de emoţie şi ochii la bomboanele de ciocolată care-i aşteaptă.
În Ajun mâncăm turte sau "Scutecele Domnului", cum sunt cunoscute la noi, şi ne lăsăm cuprinşi de frenezia pregătirilor şi bucuria anticipată a venirii lui Moş Crăciun.
Şi pentru că e Crăciun, avem luminiţe în brad şi la ferestre şi miroase a sarmale şi a răcituri.
Aşez cadourile sub pom, mama şi tata sunt emoţionaţi ca nişte copii la primirea darurilor, povestim şi ne amintim despre alte Crăciunuri şi despre ai noştri aflaţi departe.
Telefoane, urări, invitaţii, râsete şi speranţe într-un an mai bun, în care "cele rele să se spele, cele bune să se-adune", în care să fim sănătoşi şi veseli, mai buni şi mai sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Crăciun fericit!

Şi cum la Crăciun copilul din mine se manifestă mai mult ca oricând, iată nişte desene animate clasice, dedicate, care-mi plac mie taaaare mult:

Vă era dor de secretară?

2009-12-07T11:52:00.000+02:00

In dimineaţa asta am avut un schimb de e-mailuri cu minunata noastră secretară care, da, aţi ghicit, iar a făcut una boacănă iar eu, cu riscul de a mi-o pune în cap (which i'm sure i did), am corectat-o, că nu m-am putut abţine. Deformare profesională, ce să zic? :D

Ştiu că-s cam răutăcioasă la faza asta, dar din 4 mesaje scrise cu mânuţa ei, toate 4 au conţinut greşeli. Şi nu din alea mici, de neatenţie sau grabă, cum pretinde don'şoara, ci grave şi recurente, cratima mă-sii de treabă. :D
Ar fi mai simplu să dea forward, dar dacă trebuie să compună ea ceva, atunci ce face? Spre exemplificare, vezi mai jos:

„Va invit la secretariat sa extrageti biletele din tombola Cadourilor de Craciun ., in cazul in care inca nu a-ti participat . »

Hm, îmi pare rău că nu am tras eu bileţelul cu numele ei la tombola de Crăciun, că-i făceam cadou Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie... :))

În politică nu se munceşte!

2009-12-04T11:17:00.000+02:00

Miron Cosma, « luceafărul huilei », vrea să-şi facă partid şi să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale. Fiind el om gospodar, s-a apucat de pe acum să meargă în rândurile potenţialilor alegători ca să-i convingă mai întâi să se înscrie în Partidul Muncitorilor. Cei câţiva gură-cască adunaţi în jurul lui se uitau amuzaţi/sătui/neîncrezători la fostul lider al minerilor, iar unul chiar i-a reproşat că a fost bătut la mineriade.
Cel mai mult, însă, mi-a plăcut replica unuia care, întrebat de reporter dacă s-ar înscrie în partidul lui Cozma, a răspuns:
„Eu nu mă bag în politică. Eu vreau să muncesc.”

Şut şiiiiii...... gooooooool!!!

2009-12-01T21:55:00.000+02:00

În "mimi-vacanţa" de 1 Decembrie (de la Hans citire :D), printre altele, m-am uitat şi la un meci de fotbal. Da, da, eu m-am uitat la fotbal, mai exact Steaua - F.C. Vaslui.
Ascultându-i pe comentatori, mi-am adus aminte de Cristian Ţopescu şi de cât de pertinent comenta evenimentele sportive, indiferent că era vorba de fotbal, de patinaj, de tenis ori de gimnastică. Sau cel puţin aşa mi se părea mie.
Nu vreau să spun că azi comentatorii nu se ridică la înălţimea lui, ci că limbajul folosit este unul foarte colorat. Iată câteva expresii cu care m-am amuzat duminică seara: "balonul a fâlfâit pe deasupra porţii", X "l-a raşchetat pe" Y, "duel stratosferic", "X cere mingea, Y cere fault, toată lumea cere câte ceva, arbitrul nu dă nimic" etc.
Din păcate, nu le-am reţinut pe toate, dar cred că tocmai am găsit încă un motiv pentru care fotbalul poate fi spectaculos. :)

Judging Amy

2009-11-26T18:16:00.000+02:00

Sau mai degrabă "judging the translator" :D
Întâmplător, şi în seara asta am nimerit începutul unui episod din serialul mai sus amintit şi, surpriză! Am mai vânat nişte "scăpări" de ale traducătorului/corectorului: confuzia între "music-hall" şi "musical" să zicem că nu-i chiar aşa gravă, dar cea dintre "s-a" şi "sa"??? C'mooooooon!!!

Perle de traducere

2009-11-25T18:40:00.000+02:00

În Judging Amy, după ce Amy acuză o avocată că vrea doar să-şi mărească numărul de condamnări obţinute, avocata îî răspunde acră:
"I resent your implication."
Traducere: "Nu-mi place că vă implicaţi."

"Fabriqué en dinde" pe o etichetă...
Sunt sigură că nici voi nu v-aţi prins din prima: Made in Turkey la origine.:)))

(va urma)

Concertul

2009-11-21T20:06:00.000+02:00

Zâmbeşti amar recunoscând urmele lăsate de comunism asupra oamenilor şi locurilor.
Râzi cu poftă la scene ce te duc cu gândul la Kusturica şi o lume pestriţă: comunişti, intermediari, mafioţi, avocaţi, ruşi, francezi, ţigani, evrei, arabi, nunţi, bişniţă, băutură şi multă improvizaţie.
Şi-ţi dau şi lacrimile la muzică, duioşie, pasiune, demnitate, dragoste... Sunt toate acolo.

Mai multe informaţii despre Radu Mihăileanu şi film aici, iar mai jos trailerul.
Enjoy!

P.S O singură părere de rău: s-a pierdut destul de mult la traducere. Franceza săracă şi incorectă a ruşilor nu prea s-a regăsit în subtitrare, iar la faza "Je vous baise chaleureusement" lumea din sală nu s-a prins, că din traducere n-avea cum. Păcat...

Metaforă gastronomică

2009-11-20T22:46:00.000+02:00

Fii atent: închipuie-ţi că-ţi place foarte mult ciocolata. Că-ţi place atât de mult, încât nici nu contează dacă e dulce sau amăruie, albă sau neagră, mică sau mare, simplă sau cu alune. Te gândeşti la ea tot timpul, adormi cu gândul la ea şi te trezeşti şi noaptea poftind la ciocolată. Abia aştepţi următoarea dată când vei savura fiecare bucăţică, fiecare firimitură, când te vei linge pe degete şi vei spune „Atât? Mai vreau!” Ştii că nu-ţi face bine, că ai putea să te îmbolnăveşti, să te îngraşi, să-ţi strici dinţii sau să faci diabet. Dar nu contează. Fericirea de moment e tot ce cauţi. Cine gândeşte în perspectivă? Ei, ai prins ideea?

Bun, acum închipuie-ţi că cineva are toată ciocolata asta la care visezi. Că are o fabrică întreagă, de toate felurile. Că acolo simţi că este concentrată toată fericirea ta. Că ai da orice să fii acolo. Te simţi un pic ca Willy Wonka, nu-i aşa? Ei, tot ca el, mergi şi tu în vizită la fabrica asta. Guşti din toate soiurile. Ajungi să le cunoşti, să le deosebeşti, să ştii când şi la ce se potriveşte, ce mai, un adevărat expert. Proprietarul fabricii te priveşte, te admiră, se bucură de bucuria ta. Ba chiar ajunge să-i placă şi lui să fie darnic şi încearcă să rafineze tipurile de ciocolată, să o facă mai fină, mai gustoasă, mai aleasă, mai elegantă, mai deosebită, pentru tine. It’s a win-win situation. Mă urmăreşti până aici?

Aşa! Clar ai o dependenţă! Şi ca orice dependenţă, nu poate să ducă la ceva bun. În plus, ciocolata se răreşte, se împuţinează, îi scade calitatea, până ţi se face rău de la ea, atât de rău încât nu mai vrei să auzi de ciocolată niciodată. Ni-cio-da-tă! Auzi? Şi o vreme încerci să o înlocuieşti cu altceva. Cauţi surogate. Băuturi? Nu poţi s-o ţii la infinit aşa. Fructe? Sunt sănătoase, dar plictisitoare. De seminţe nici nu te-ai atinge, sunt de prost gust. Orice ai face, îţi lipseşte energia aia extraordinară pe care ţi-o dădea ciocolata. Ţi-e dor de gustul bun şi de senzaţia de dulce şi satisfacţie, de sentimentul ăla familiar, de … Dar ţi-ai promis că nu, niciodată!

Până într-o zi când, ca orice dependent, spui: e ok, a trecut destul timp, acum sunt în siguranţă, pot doar să mă uit sau chiar să gust puţin. Doar puţin, pot să mă opresc oricând. Înainte să-ţi dai seama, ai mâncat un pachet întreg şi mai vrei. Abia ai dat de gust din nou. Te copleşesc o grămadă de senzaţii pe care le credeai uitate. Te gândeşti că, de fapt, între tine şi ciocolată e o legătură indisolubilă pe care nici timpul, nici alte piedici nu o pot distruge. Îţi spui orice, dar nu contează, pentru că oricum nu te mai asculţi nici tu şi vrei să uiţi din nou şi de sănătate, şi de precauţie, şi de trecut, şi de viitor şi nu vrei decât să simţi din nou adrenalina, vibraţiile, fericirea! Da! Da! Da! Aaaaahhh!

…Pauză de efect…

Şi iarăşi vid. Nu degeaba există vorba aia că esenţele tari vin în doze mici. Dar tu eşti un dependent. Nu poţi să supravieţuieşti aşa, cu doze mici. Sau ai putea doar să supravieţuieşti, dar nu vrei. Tu vrei totul! Zi de zi. Nelimitat. Necenzurat. Nu vrei să te strecori în fabrică pe uşa din spate, când nu te vede nimeni, nu vrei să mai păstrezi slăbiciunea asta bolnăvicioasă ca pe micul tău secret, nu vrei să te mai prefaci. Şi atunci…

Fii atent: închipuie-ţi că atunci nu mai vrei ciocolată! Pur şi simplu. Ţi s-a luat! Că nu degeaba zice şi la televizor că excesul de alcool, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii. Da, asta e. Scurt pe doi: renunţi. Ai dreptate, nu e uşor, nu e uşor deloc. Dar ai experienţă acum. Ai mai învăţat şi tu una alta între timp. Nu mai eşti chiar ca la început. Şi apoi, când ţi se mai face totuşi poftă, ia o murătură şi-ţi trece!

(Sursa foto: www.photoforum.ru, prin amabilitatea recitiri)

Cu liniuţă de la capăt…din nou

2009-11-19T12:27:00.000+02:00

- Despre cum am redescoperit eu o plăcere de mult uitată, de care mi-era dor şi pe care intenţionez s-o practic mai des de acum încolo: interpretarea. Din comoditate, din plictiseală sau de nevoie, în ultimul timp (măsurabil în luni) am preferat traducerea scrisă celei orale. Am preferat confortul biroului şi tihna căutărilor celui mai potrivit termen sau celei mai reuşite exprimări şi am zis pas ocaziilor de interpretare. Dar am uitat cât de dinamic şi interesant este să particip ca interpret la un seminar, un training, o discuţie sau orice alt eveniment unde este nevoie de mijlocirea mea. Cât de tare ajung să mă implic şi câte învăţ de la toţi oamenii pe care îi cunosc acolo. Cât de apreciată mă simt pentru munca mea şi cum astfel reuşesc să-i fac şi pe ceilalţi să înţeleagă importanţa ei. Cât de mulţumită mă simt la sfârşit şi cum nu mai contează toată oboseala adunată pe parcursul zilei.

- Despre cum am mers la Kilipirim şi m-am pierdut printre standuri şi rafturi şi n-am vrut să plec acasă fără cărţi, aşa că le-am mai luat o dată la rând până am făcut câteva achiziţii pe care abia aştept să le „devorez”: Harold Pinter – The Caretaker, pe care am studiat-o în facultate şi care mi-a plăcut, Doris Lessing – The Golden Notebook pe care voiam s-o citesc de multă vreme, Alain de Botton cu Sex, shopping şi un roman, de care am auzit recent şi pe care vreau să-l descopăr şi Olaf Olafsson – The Journey Home, de care nu auzisem, dar care sună interesant.

- Despre plăcerea de a sta cu câţiva prieteni in jurul unei mese cu clătite şi vin şi de a discuta până târziu în noapte despre noi şi toate ale noastre, mai vesele sau mai serioase: muncă, nunţi, copii, concedii, politică şi diverse întâmplări, pe acorduri de chitară.

- Despre bucuria de a-l citi pe Murakami, de a face poze în Cişmigiu, de a bea un ceai bun şi a mânca un tort şi mai bun, de a face mici servicii în dreapta şi-n stânga, de a dormi mai mult dimineaţa, de a anticipa plecarea la Roma, de a asculta Tribalistas şi de a scrie...

Moartea şi media la români

2009-11-16T15:16:00.000+02:00

Am citit dimineaţă în Cotidianul un articol crud, dar adevărat despre spectacolul mediatic în care este transformat în ultimul timp orice eveniment dureros. Fără consideraţie pentru sentimentele oamenilor puşi cu forţa sub lumina blitzurilor sau în faţa microfoanelor, media speculează orice pentru a-şi creşte ratingul sau tirajul.

Îl redau parţial mai jos, cu singurul comentariu că morbiditatea, prostul gust şi lipsa de profesionalism se regăsesc şi în nivelul discursurilor candidaţilor la preşedinţie, şi în "analizele" din jurul campaniei electorale, şi în modul general în care o mare parte a jurnaliştilor de azi înţeleg să-şi facă meseria.

"Moartea celebrităţilor este o devărată mană cerească pentru devoratorii de tragedii, de la masele largi populare cărora, dacă li s-ar interzice intrarea moca la cimitir, li s-ar lua toată distracţia, până la reprezentanţii presei.

Sub pretextul că trebuie să informăm publicul, camerele de luat vederi intră până în coşciug, fete draguţe le bagă nevestei, copiilor, prietenilor îndoliaţi microfonul în gură întrebându-i “ce simţiţi în aceste momente şi ce părere aveţi despre faptul că v-a murit soţul, tatăl, prietenul cel mai bun?”. Cu un cinism demn de capodoperele filmului noir, jurnaliştii le contorizează celebrităţilor rămase-n viaţă lacrima şi când omul se duce într-un colţ, să plângă nevăzut şi neştiut, hop pe el: “Vedem că plângeţi. De ce?”

Dumnezeu nu ţine pasul cu setea de macabru a ziariştilor. Pentru că unele ziare nu se mulţumesc să facă necrologul unui mort, cum ar fi normal, ci au pagini întregi în "şpec" cu necroloagele unor oameni care sunt încă vii şi nevătămaţi. Le au gata pregătite ca atunci când omul se duce pe lumea cealaltă, pac la gazetă. Şi atunci întrebările nu mai sunt “ce părere aveţi că v-a murit prietenul?” ci “ce veţi simţi când se va întâmpla?” “Aoleu! Dar s-a întâmplat ceva, e bolnav, a avut vreun accident?” “Nu, dar întrebăm şi noi aşa, preventiv.”

E adevărat că românul e fascinat de mireasă şi de mort, de eros şi tanatos, dar asta nu trebuie să anuleze umanitatea jurnalistului. O scenă incredibilă s-a petrecut pe scările de la Biserica Icoanei când Radu Beligan, ieşind din lăcaşul unde era depus pe catafalc prietenul său, Gheorghe Dinică, i s-au pus reflectoarele în faţă şi, orbit de camere s-a împiedicat şi a căzut. Marea de jurnalişti care era la faţa locului s-a îmbulzit nu ca să ajute un bătrân de peste 90 de ani să se ridice de jos, ci ca să “prindă” faza, să filmeze, să pozeze. Dacă ar fi prins o moarte în direct, vă daţi seama ce urca ratingul la cer.

Din delicateţe, din durere sau pur şi simplu pentru că nu au puterea să se opună, rudele şi prietenii dispărutului intră uneori în jocul ăsta tenebros al televiziunilor. O imagine de-a dreptul suprarealistă a fost acum câţiva ani când soţia unui actor a participat în chiar ziua în care şi-a înmormântat soţul la un talk show cu personaje glossy afirmând că-şi doreşte să se facă o telenovelă după viaţa bărbatului ei dispărut.

Vă mai amintiţi de piesa “Gaiţele” a lui Kiriţescu, cea în care cele trei babe se buluceau la fereastră când trecea un convoi mortuar? Ei bine, se pare că suntem un popor întreg de gaiţe. Nu putem fi demni şi serioşi nici măcar în faţa morţii. Pe noi ne interesează, ca şi pe Aneta Duduleanu, câţi popi a avut mortul, câte coroane, cum a fost slujba, cine a plâns, cine n-a plâns şi ce-au dat de mâncare la pomană."

Autoarea este Gabriela Lupu şi restul articolului, cu tot cu poze, poate fi citit aici.

Şi gata

2009-11-15T18:28:00.000+02:00

dragostea, iubito,
este semnul învârtirii tale în jurul meu,
dragostea, iubito,
este semnul învârtirii mele în jurul tău,
dragostea, iubito,
este ceva care se învârte de la sine
un fel de perpetuum mobile

dacă se opreşte
să nu desfaci şuruburile inimii - n-ajungi la niciun rezultat -
dacă se opreşte
să nu demontezi şuruburile minţii - n-ajungi la niciun rezultat -
dacă se opreşte
înseamnă că s-a oprit şi gata!

Lucian Avramescu

Hopa Mitică

2009-11-09T12:05:00.000+02:00

Uneori mă simt ca jucăria aia mică de plastic, de pe vremuri, care nu voia să stea jos nici în ruptul capului. De fiecare dată când o aplecai, se ridica încăpăţânată, parcă să-ţi facă în ciudă.
La fel şi eu, numai că eu refuz să rămân cu picioarele pe pământ şi mă tot ridic undeva, cu capul în nori. De fiecare dată cineva mă ia şi mă aşază la loc, uneori chiar brutal, dar nu rămân acolo prea mult. Probabil nu-mi place în realitate, aşa că sar înapoi ca un Hopa Mitică.
Să fie o trăsătură ludică sau un defect de fabricaţie?

That's life

2009-11-08T12:57:00.000+02:00

That's life, that's what all the people say.
You're riding high in April,
Shot down in May
But I know I'm gonna change that tune,
When I'm back on top, back on top in June.

I said that's life, and as funny as it may seem
Some people get their kicks,
Stompin' on a dream
But I don't let it, let it get me down,
'Cause this fine ol' world it keeps spinning around

I've been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I've been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself, flat on my face,
I pick myself up and get back in the race.

That's life
I tell ya, I can't deny it,
I thought of quitting baby,
But my heart just ain't gonna buy it.
And if I didn't think it was worth one single try,
I'd jump right on a big bird and then I'd fly

I've been a puppet, a pauper, a pirate,
A poet, a pawn and a king.
I've been up and down and over and out
And I know one thing:
Each time I find myself laying flat on my face,
I just pick myself up and get back in the race

That's life
That's life and I can't deny it
Many times I thought of cutting out
But my heart won't buy it
But if there's nothing shakin' come this here july
I'm gonna roll myself up in a big ball and die
My, My

Iar nu ştim să ne vindem

2009-11-07T15:05:00.000+02:00

Din aceeaşi serie Nu ne vindem ţara, aflu că la Târgul de carte de la Frankfurt, catalogul României a fost la fel de prost tradus, dacă nu chiar mai prost, decât broşurile despre care povesteam data trecută. Povestea mai pe larg aici.
Nu pot să afirm că românii nu ştiu limba engleză, aşa că singura concluzie logică e că şi de data asta, responsabilii cu promovarea României au dat dovadă de lipsă de interes şi de profesionalism. Or fi vrut să economisească nişte bani şi au făcut "traducerea" cu Google translate. Păcat... din nou.

Bătrânii noştri sau ai cui?

2009-11-07T13:45:00.000+02:00

Vecina mea de la parter e mică, gârbovită şi de obicei o văd când iese la plimbare cu căţelul ei. Îmi răspunde la salut ridicând privirea spre mine, iar faţa plină de riduri i se luminează a zâmbet blând. De fiecare dată, la "Bună ziua" adaugă şi un "mamă" duios. Acum, însă, în faţa vitrinei cu mezeluri dă din cap a jale şi cu vocea pierită spune ca pentru ea:
"Ce s-au scumpit!"
"Da, sunt cam scumpe. Ce voiaţi să cumpăraţi?"
Mă vede acum şi-mi arată cu mâna tremurândă în vitrină. Mi se strânge inima. Parcă o văd pe bunica. Pe orice bunică din ţara asta.
"Păi cereţi că vă mai dau eu, să completaţi."
Mi-e teamă să nu se simtă jignită, dar se uită în portofelul mic şi vechi: are doar 2 lei.
"Ce să fac cu ăştia, că atâta am... oare asta o fi mai ieftină?"
Mi se urcă un nod în gât. Reuşesc să zâmbesc şi cer şi pentru ea. Îmi mulţumeşte...
"Eh, mă duc acasă acum...", spune uşurată, de parcă i s-a luat o mare povară de pe suflet.
"Să fie primit...Sănătate!"
O privesc îndepărtându-se încet, păşind cu grijă, plănuind probabil să împartă pacheţelul şi cu tovarăşul ei de viaţă pekinez.

Îmi vine să plâng, să urlu, să strig: cum e posibil să munceşti o viaţă şi să ajungi când eşti bătrân şi singur să nu ai cu ce să-ţi cumperi mâncare? După ce ai trecut prin atâtea şi ai văzut atâtea în şaptezeci şi ceva de ani, ce umilinţă mai mare decât să ajungi la mila străinilor că să ai ce pune pe masă? Ce contrast imens şi de prost gust între fufele care dau mii de euro pe o poşetă de firmă şi bătrânii care sunt obligaţi să supravieţuiască lună de lună cu o pensie infimă! Da, ştiu, mă revolt degeaba, situaţia asta nu e de ieri, de azi, e capitalism, sunt săraci şi bogaţi şi nicio guvernare n-o să schimbe lucrurile în bine la noi. Cel puţin deocamdată, îmi şopteşte timid optimismul din mine. Dar cum să treci nepăsător pe lângă o scenă ca asta, pe lângă situaţia lor, în ansamblu? Bătrânii ăştia sunt ai noştri sau ai cui?

Perle

2009-11-04T13:30:00.000+02:00

Câteva "perle" găsite în diversele documente ce ne vin la tradus şi pe care le-am inclus într-un fel de antidicţionar, să ne mai amuzăm şi noi din când în când, pe principiul "facem haz de necaz". Mai sunt multe altele, aici dau doar câteva exemple:

*conformitatea respectării
*documentele găsite lipsă
*detalii amănunţite
*începând cu data de 21 mai se încheie misiunea...
*pentru a alege varianta cea mai optimă pentru
*estimarea cât mai precisă a acestor venituri
*precizarea cu exactitate
*sistemul trebuie să permită operatorului introducerea sexului (F/M)
*nu s-a realizat verificarea efectuării transferului soldului contului ...
*consecinţele rezultate în urma remedierii măsurilor
*obiectivul misiunii a avut ca scop

Eficacitatea vaccinării antigripale

2009-11-03T15:39:00.000+02:00

Un extras dintr-o informare cu privire la vaccinul antigripal:

"Eficacitatea vaccinarii :
- La adulti eficacitatea este de 15-25%; s-a constatat ca persoanele vaccinate au fost cu 0.16 zile mai putin bolnave decat cei nevaccinati.
- La copii peste 2 ani este de 28%
- La copii sub 2 ani nu exista date care sa ateste eficacitatea vaccinului antigripal
- La persoanele peste 65 de ani este de 23%
- Rezultatele cele mai bune se obtin la persoanele peste 75 de ani care locuiesc in asezaminte de batrani."

Serios? Câte ore de gripă în minus înseamnă 0,16 zile???